Puii de focă mor într-un ritm „apocaliptic”, și gripa aviară este de vină ● Știm, în sfârșit, cum supraviețuiesc tardigradele în medii extreme ● Munții Alpi nu se mai erodează cu aceeași viteză ca acum 10.000 de aniO variantă extrem de contagioasă a virusului gripei aviare (HPAI) este vinovată de moartea a cel puțin 17.000 de pui de focă elefant (Mirounga leonina), pe coasta Patagoniei, în Argentina.
Este cea mai mare mortalitate în rândul focilor din această specie înregistrată în ultimele cinci decenii, iar tabloul cu puii morți pe plajele argentiniene este unul de-a dreptul apocaliptic, au anunțat oficiali ai Wildlife Conservation Society (WCS).Varianta H5N1 a virusului gripei aviare a fost identificată pentru prima dată în 1996, în China.
Pentru o perioadă, virusul a părut să infecteze doar păsările domestice, însă din 2021 a cunoscut o recrudescență fără precedent în rândul speciilor sălbatice.De atunci, se estimează că peste 150 de specii de păsări sălbatice au fost infectate, iar numai în America de Sud, anul trecut, au murit circa 500.000 de păsări.
Mai mult, specialiștii au anunțat că, din luna mai a anului 2022, virusul a trecut și la mamifere.
Până în prezent, el a fost semnalat la vulpi, sconcși, urși bruni, pume, foci și chiar la urșii polari.Ceea ce se întâmplă însă pe plajele argentiniene este fără precedent.
Mortalitatea în rândul puilor de focă elefant este de circa 96%.
Iar asta înseamnă, în opinia cercetătorilor, că virusul se poate transmite acum direct la un mamifer la altul, fără a mai fi nevoie ca acestea să intre în contact cu păsările.
Cea mai mare îngrijorare în acest moment a specialiștilor din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății este că virusul poate suferi modificări și poate deveni un pericol real pentru oameni, cu atât mai mult cu rata de infectare este mult mai mare.
Dacă în cazul virusului COVID, o persoană purtătoare a virusului infecta în medie, 1,7-7 persoane, o singură pasăre purtătoare a virusului H5N1 poate infecta până la cel puțin 100 de alte păsări.Faptul că tardigradele, organisme microscopice nevertebrate, pot supraviețui în medii în care niciun alt organism cunoscut nu o poate face (temperaturi extreme, niveluri foarte ridicate de radiații, ba chiar și în spațiul cosmic), este deja cunoscut.
Procesul prin care reușeau o astfel de performanță a rămas însă un mister.O echipă formată din cercetători de la mai multe centre de cercetare din SUA susține însă că a identificat secretul rezistenței acestora.
Pentru asta, ei au supus mai multe tardigrade fie la un stres termic de – 80 de grade, fie în concentrații mari de apă oxigenată, sare sau zahăr, pentru a le observa reacțiile.Astfel, au putut observa faptul că tardigradele produc anumite molecule, numite radicali liberi, care oxidează un aminoacid numit cisteină (unul dintre elementele de bază ale proteinelor).
Practic, prin oxidarea cisteinei, proteinele își pot schimba structura și funcția pentru a induce o stare de hibernare în care funcțiile organismului se reduc la 0,01% din capacitatea inițială.Într-o astfel de stare, tardigradele pot supraviețui la variații de temperatură de -200 de grade până la +150 de grade, ba chiar și la nivelul radiațiilor din spațiul cosmic.
Mai mult, pot rămâne în starea de hibernare până la zece ani.Atunci când factorii de stres dispar, cisteina nu mai este oxidată, iar organismul primește semnalul că poate reveni la funcțiile normale.
În experimentele de laborator, atunci când s-a blocat oxidarea cisteinei, tardigradele, pur și simplu, nu au mai putut hiberna.Pentru specialiștii care au semnat studiul din PlosONE, descoperirea aceasta este doar un prim pas în înțelegerea procesului de îmbătrânire, dar și spre ceea ce înseamnă călătoriile pe termen lung în spațiul cosmic al echipajelor umane.
Descoperirea aparține unei echipe de geologi din Olanda, Germania și Noua Zeelandă, echipă care a anunțat în revista Earth and Planetary Science Letters că rata eroziuni Alpilor a scăzut de la 1,2-1,4 mm/an acum circa 9.000 – 10.000 de ani, la numai 0,02-0,08 mm/an între 2016 și 2019.Pentru a înțelege această aparentă anomalie, cercetătorii au creat mai multe simulări computerizate ale retragerii ghețarilor din ultima perioadă glaciară și până în prezent.
Ei subliniază că au pus accentul pe temperatura rocilor, a modului în care ea poate influența prezența permafrostului, dar și a efectelor pe care le poate avea asupra rocilor în cauză.Surpriza a fost să observe că rata cea mai mare de eroziune a avut loc la jumătatea Holocenului (perioadă geologică ce a început acum circa 11.700 de ani).
Iar asta au tradus-o ei prin efectul dispariției ghețurilor din ultima perioadă glaciară și a efectului pe care lipsa acesteia l-a avut asupra rocilor de la altitudini mari.Mai exact, în perioada glaciară, eroziunea era cauzată în special de curgerea ghețarilor montani.
Odată cu încheierea acesteia, sub efectul gelifracției (fracturi produse în urma diferențelor mari de temperatură) și al activității seismice, tot mai multe roci s-au prăbușit, fapt ce a contribut la creșterea ratei eroziunii.În perioada recentă, zăpezile sezoniere, urmate de veri relativ calde, nu au recreat acest proces decât la scară mică, iar căderile de stânci s-au petrecut, în cea mai mare parte, la un nivel cu mult scăzut față de cel care a urmat retragerii ghețarilor.
Practic, susțin cercetătorii, eroziunea este produsă de factori de stres precum cei topografici (pantele abrupte) și/sau climatici (gelifracția, retragerea ghețarilor sau topirea permafrostului).
Pe măsură ce temperaturile vor crește, ghețarii vor dispărea cu totul, la fel și permafrostul.
Odată cu ele, va dispărea și procesul de gelifracție, iar rata eroziunii montane va scădea și ea.Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.ro
