„Oamenii au ajuns pentru prima dată în China cu mii de ani mai devreme decât se credea”, titrează New Scientist cu litere de-o șchioapă.
De la ei citire, o sumedenie de alte publicații au preluat informația sub forma asta.
„Descoperirea arheologică susține o expasiune a lui Homo sapiens în estul Asiei acum circa 45.000 de ani”, se scrie într-un studiu apărut chiar azi în revista Nature, studiu semnat de o mulțime de specialiști din China, dar și din Australia și Franța.
Ceea ce e puțin diferit și, clar, mai puțin senzațional.
Despre ce este vorba? Nu este vorba despre nicio descoperire de dată recentă.
Ci de completarea unor concluzii trase încă din 1963, atunci când a fost făcută descoperirea în cauză.
Mai exact, un fragment de cranian uman, corelat cu peste 15.000 de artefacte litice sau de os.
Între timp, 90% dintre acestea, inclusiv fragmentul cranian, au dispărut.Practic, cercetătorii au datat situl Shiyu din nordul Chinei cu ajutorul mai multor mostre de sediment, iar datele au indicat o vârstă a acestuia de circa 45.000 de ani.
Apoi, au confirmat faptul că industria litică prezentă acolo este una IUP (Initial Upper Paleolithic), termen care a fost propus de abia în 1988.
Descoperirea în sine este una spectaculoasă.
Odată pentru că a oferit un inventar extrem de bogat, apoi prin povestea pe care acesta o spune.
Faptul că oamenii care au ajuns în China la acea perioadă foloseau un amalgam de tehnici noi (vârfuri de os, vârfuri de proiectile șamd.) dar și unele a căror origine se regăsește în perioade mult mai vechi (vezi cazul tehnicii Levallois) susține ideea că aceștia au fost unii dintre primii creatori ai industriilor materiale care au definit paleoliticul superior.Mai mult, faptul că obsidianul pe care îl folosiseră pentru a crea anumite artefacte provine dintr-o sursă aflată la circa 1.000 de kilometri distanță, susține ideea nu a unui grup disparat de vânători de cai (acesta era vânatul predilect descoperit in situ) care se deplasa pe distanțe de-a dreptul uriașe, ci a unei rețele întregi de comunități umane care făceau schimburi.Așa cum spuneam, termenul de IUP a apărut în 1988, la inițiativa arheologilor A.
E.
Marks și C.
R.
Ferring, atunci când aceștia au încercat să descrie industria litică prezentă în două situri orientale (Boker Tachtit, Israel, și Kas Akil, Liban).
Curiozitatea, și de aici dificultatea de a le încadra în tiparele definite pe atunci, a fost că ambele prezentau tehnici străvechi de debitaj (tehnica Levallois) dar și un bogat inventar specific Paleoliticului Superior.
Era practic, un amestec de tehnici vechi și noi.Astfel, industriile IUP au ajuns să definească perioada de tranziție de la paleoliticul mijlociu către cel superior, fapt susținut și de vârsta celor două situri amintite, 48.300 – 50.500 B.P., respectiv 41.600-40.900 B.P.
Ulterior, termenul de IUP a ajuns să definească toate faciesurile din Orientul Mijlociu care prezentau particularitățile amintite.
În prezent, IUP definește toate acele industrii cuprinse în intervalul 35.000-50.000 de ani, în care se întâlnesc elemente ale tehnicii Levallois, dar și ale paleoliticului superior.
Iar odată cu extinderea înțelesului IUP, numărul siturilor în care există această industrie a crescut rapid.
Din Europa și până în China.Până aici, toate bune și frumoase.
Însă nu este nici pe departe cea mai veche dovadă a existenței lui Homo sapiens în China, ci doar a industriei IUP.
Ceea ce este cu totul altceva.
În fapt, cea mai veche dovadă a existenței lui Homo sapiens în estul Asiei vine tot din China, din peștera Fuyan, acolo unde au fost identificați 47 de dinți umani a căror vârstă a fost calculată la circa 80.000-120.000 de ani.
Nu doar că atribuirea dinților speciei Homo sapiens a fost confirmată de mai mulți specialiști, dar și datarea pare a fi dincolo de orice îndoială.
Mai exact, nivelurile de calcit între care au fost identificați dinții s-au depus acum 120.000 de ani, respectiv acum 80.000 de ani.
Ceea ce face ca resturile umane să fie atribuite acestui interval.
Descoperirile din siturile de la Maba, Luna, Dadong, Xujiayao, Huanglong sau Zhiredong, toate din China, au vârste încadrate în intervalul 70.000-130.000 de ani, însă atribuirea acestora speciei Homo sapiens a rămas controversată.
În peștera Tam Pa Ling din Laos, precum și în peștera Lifa Ajer din Sumatra au fost identificate resturi umane, atribuite cert speciei noastre, datate la 63.000, respectiv 63.000 – 73.000 de ani.
La acestea se poate adăuga studiul genetic realizat pe femurul uman vechi de 45.000 de ani de la Ust’-Ishim, Siberia (cea mai veche dovadă fosilă a existenței lui Homo sapiens în nordul Asiei), studiu care a demonstrat că individul în cauză aparținea unui haplogrup genetic vechi de cel puțin 50.000 de ani, originar din estul Asiei.În concluzie, nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că acum 45.000 de ani deja exista o vastă rețea de comunități de vânători paleolitici în estul Asiei.
Nu e nimic ieșit din comun.
Homo sapiens pătrunsese deja acolo de zeci de mii de ani.
Și venise ca să rămână.Bibliografie
