Ion Cristoiu: Gorbaciov a fost ales ca şi Nicolae Ceauşesc.
Din credinţa că va fi uşor de manipulat Cu Memoriile lui Gorbaciov am ajuns la parvenirea sa în fruntea PCUS şi a statului sovietic.
Evenimentul, dovedit ulterior de importanţă naţională şi mai ales universală, a avut loc pe 11 martie 1985.
Politbiroul (Biroul politic) mai întîi şi Comitetul Central mai apoi l-au desemnat în unanimitate pe Mihail Gorbaciov ca noul Ţar de la Kremlin.
De-a lungul cărţii sale, oprindu-se asupra diferitelor momente cruciale din viaţa sa şi a ţării sale, fostul lider sovietic reclamă o analiză aprofundată a felului în care s-au produs diferite evenimente.
În cazul alegerii sale ca secretar general, Mihail Gorbaciov e deosebit de expeditiv.
Cel care cunoaşte bătălia pentru putere de la nivelul Kremlinului, mai ales după ce a citit partea în care Gorbaciov descrie desemnările lui Andropov şi mai apoi ale lui Cernenko, dibuie de îndată că ceva nu e în regulă.
Prima desemnare şi cea mai importantă a avut loc în Politbiro.
Citind Memoriile lui Gorbaciov ai impresia că după moartea lui Cernenko, nimeni din interiorul puterii comuniste nu-şi dorea funcţia de secretar general.
Cei de la care ne-am fi aşteptat să tragă sfori pentru a obţine nominalizarea, în condiţiile în care decedatul nu lăsase un înlocuitor, la şedinţa Politbiro, se grăbesc să-l propună pe Mihail Sergheievici Gorbaciov.
Vezi mai multe articole din categoria editorialistii Erau aceştia fascinaţi de personalitatea fostului secretar cu Agricultura? Se afirmase spectaculos Mihail Gorbaciov o dată intrat în conclavul zeilor prin revoluţionarea Agriculturii? Nici vorbă.
Atunci de ce-l propun grei precum Gromîko, Tikhonov? Descriind atmosfera de entuziasm de la Plenara CC, ţinută după şedinţa Politbiroului, Gorbaciov vrea să ne sugereze că greii partidului au ţinut cont de simpatia de care se bucura tînărul lider în rîndul activiştilor.
Mai înainte însă, tot Gorbaciov povestise că Plenarele nu făceau altceva decît votau entuziaste propunerile Politbiroului.
Explicaţia desemnării lui Gorbaciov fără a o luptă aprigă, tipică lumii comuniste şi nu numai, pentru că bătălii crunte pentru putere sînt în toate partidele şi în toate găştile, stă în poziţia dobîndită de el pe timpul lui Andropov.
Încă de pe vremea bolii lui Andropov, Gorbaciov prezida şedinţele Biroului Politic prin rotaţie cu Cernenko.
Mult mai important el răspunde de facto de Secretariat.
Cum Cernenko era deja pe moarte cînd a devenit secretar general, prezidarea şedinţelor de Birou Politic au rămas în seama lui Gorbaciov.
Cernenko a fost de acord.
Şi asta din simplul motiv că Gorbaciov era un ins deştept, dotat, dar de o slugărnicie inteligentă, subtilă, care făcea plăcere şefului, încîntat să vadă o astfel de personalitate ascultîndu-l şi nu dîndu-se mare.
De fapt, aşa cum sugerează el în Memorii, Gorbaciov a fost favoritul lui Andropov şi cred că şi al KGB-ului.
În cazul Gorbaciov a funcţionat explicaţia alegerii lui Nicolae Ceauşescu în funcţia supremă.
Greii partidului, toţi bătrîni, erau daţi gata de comportamentul de nepoţel al lui Nicolae Ceauşescu faţă de ei.
Cel mai tînăr membru al conducerii, conducătorul Organizatoricului, Nicolae Ceauşescu ştia să fie respectuos ca orice tînăr bine educat cu bătrînii.
Ascultarea bătrînilor nu făcea parte din slugărnicie, ci din respect.
Dacă un bătrîn s-ar fi purtat cu ei asemenea tînărului Ceauşescu, respectivul ar fi fost privit cu suspiciune.
La fel şi cu Mihail Gorbaciov.
Tînăr prin raportare la ceilalţi membri ai conducerii, el nu putea fi altfel decît respectuos cu aceştia.
N-a contat un timp în lupta pentru putere de la Kremlin, deoarece era din altă generaţie decît matusalemicii.
De aceea bătrînii au optat pentru el.
De aceea şi Gorbaciov, în Memorii, nu merge la rădăcina lucrurilor.
* Scriam pe 7 iunie 2014.
O surpriză aşteptată: Cristian Diaconescu – candidatul PMP la Preşedinţie Congresul PMP a ales-o pe Elena Udrea preşedinta partidului.
Noroc sau inspiraţie, ţinerea Congresului sîmbătă, 7 iunie 2014, într-un timp de moleşeală a scenei politice, a făcut ca presa să manifeste interes faţă de eveniment.
Deşi bateria de talibani a consumat multă muniţie pentru a-i convinge pe cei peste o mie de delegaţi să alege în fruntea partidului un viteaz de pe Facebook, Congresul a optat pentru Elena Udrea.
Pentru mine n-a fost o surpriză.
Nu numai pentru că mă număr printre puţinii jurnalişti care pariază pe Elena Udrea, şi nu azi de ieri, ci din 2005, cînd plecarea de la Cotroceni trecuse pentru mulţi drept un hop de destin, dar şi pentru că îmi dau seama de importanţa crucială a acestei alegeri pentru Traian Băsescu.
Nu deoarece ar fi amorezat de Elena Udrea, ci pentru că aceasta e singura care-i poate oferi acest partid după decembrie 2014 ca ambarcaţiune pentru a pluti mai departe pe apele politicii autohtone.
Surpriza Congresului, bine gîndită, o dă desemnarea lui Cristian Diaconescu drept candidat pentru prezidenţiale.
Am o părere bună despre Cristian Diaconescu.
Prin urmare nu voi trece în revistă avantajele sale în cursa pentru Cotroceni.
Voi remarca însă un lucru: Cristian Diaconescu de un anumit profil: calm, serios, reţinut, fără ceea ce se numeşte carismă.
Nu e singurul politician de această factură care candidează.
MRU, Mircea Geoană, Klaus Iohannis sunt şi ei asemănători lui Cristian Diaconescu.
Dacă se va înscrie în competiţie şi Teodor Meleşcanu, cum se zvoneşte, vom remarca imediat: Toţi candidaţii la Preşedinţie seamănă cu George Maior.
Prietenii ştiu de ce.
NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.
ro
