Venită pentru câteva zile în România, o jurnalistă de la Der Spiegel descoperă o capitală despre care „afară”, în Occident, nu se știe aproape nimic.
Iar ceea ce găsește îi stârnește cuvinte elogioase, dar vizita sa nu e lipsită de momente bizare.
„În viața mea de călătoare cu rucsacul în spate, am călătorit în aproape toate capitalele din Europa de Est.
Clădirile de cuburi gri și fețele gri nu mă sperie.
Dimpotrivă: Îmi place onestitatea brutală a metropolelor din Est.
Ele sunt la antipodul pozitivismului occidental, care vrea ca totul să fie mereu lin și curat și ordonat și eficient și fericit.
Când cablurile se revarsă din blocurile turn ca niște intestine, cel puțin nu suferi singur pe lume.
Melancolia este ca un câine de stradă șchiopătând.
Dar în majoritatea orașelor din Europa de Est, există o altă vibrație în afară de griul lumii-aburire.
Varșovia este cosmopolită, Praga este intelectuală, Ljubljana este drăguță, Budapesta este grațioasă, Belgrad este sălbatică, Sarajevo este orientală.
Despre București se știe foarte puțin.
Există ceva acolo? Ceva?”, se întreabă jurnalista germană Greta Taubert într-un articol publicat de Der Spiegel.
Aceasta povestește dificultățile pe care le-a întâmpinat înainte de plecarea spre capitala României, când nu a avut de unde să afle prea multe despre oraș.
„Când am vrut să-mi pregătesc călătoria în capitala României, nu prea am avut ce să fac.
Nu exista niciun ghid despre oraș în secțiunea de călătorii bine aprovizionată a librăriei din gara din Leipzig.
Bucureștiul nu este menționat în antologiile celor mai interesante metropole din Europa.
Atunci când le-am cerut urmăritorilor mei de pe Instagram recomandări, tot ce au găsit a fost „mănâncă creier de miel”.
”Încet-încet, jurnalista din Germania a ajuns să descopere locuri memorabile din București.
Printre ele, „Pasajul Macca-Villacrosse, o stradă cu arcade în formă de furcă, acoperită cu sticlă galbenă, mi se pare promițătoare.
În aer plutește un miros dulce și lipicios.
În timp ce trec printre rândurile înguste de tapiserii florale artificiale și scaune de catifea și țevi de apă, trebuie să râd: Pasajul s-a transformat într-un bar de shisha fără sfârșit.
Aburul fructat și kitsch-ul florilor artificiale pot masca clădirea dărăpănată din Belle Époque, dar lumea colorată din interior este un contrast bun cu betonul gri de afară”.
Apoi, Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC).
„Aceasta este o expediție în sine, deoarece se află într-o aripă vitrată a monstruosului Palat al Parlamentului, pe care dictatorul român Nicolae Ceaușescu l-a construit între 1983 și 1989.
„Palatul Poporului” este una dintre cele mai mari clădiri administrative din lume.
Mă plimb prin complexul bine securizat în ploaie și blestem megalomania dictatorului.
Traficul bucureștean mă întrece în claxoane și vuiet”.
.
Pe listă urmează apoi Mănăstirea Mihai Vodă.
„Una dintre cele mai vechi clădiri din București din secolul al XVI-lea, este deosebit de fascinantă.
De fapt, ar fi trebuit să facă loc palatului prezidențial din cartierul Uranus, dar, în urma protestelor internaționale, a fost în cele din urmă mutată cu doar 285 de metri pe șine.
Biserica Sfântul Mihail, o capelă mică și un turn clopotniță se află între strada Splaiul Independenței și Parcul Izvor.
Chiar și în ploaie, cartierul este pitoresc, cu garduri de trandafiri pe fațadele ornamentate și neobișnuit de liniștit, cu păsări ciripind printre ruinele din Belle Époque”.
Jurnalista a vorbit și cu un arhitect român, Tudor Vlăsceanu, cel care a proiectat pavilionul României pentru Bienala de Arhitectură de la Veneția din 2010, împreună cu echipa de arhitecți.
„Bucureștiul nu are sens.
Orașul este ca un computer care are Apple într-o zi, Windows în următoarea și o mulțime de spam între timp.
Este un haos absolut”, spune acesta.
Vlăsceanu o duce pe jurnalistă în locul său preferat din București, la Obor.
„ De la relicve ortodoxe la țesături de bumbac înflorate și cartofi de mărimea unui craniu, întreaga țară este împachetată în două hale de piață.
Poate că trebuie să privești Bucureștiul ca pe piața Obor”,scrie jurnalista remarcând că poate în asta stă frumusețea.
Există totul unul lângă altul, unul deasupra celuilalt, unul în interiorul celuilalt – și tocmai în această simultaneitate stă frumusețea.
Urmează micii.
„Folosim două scobitori pe post de furculiță pentru a înmuia mici în cantități uriașe de muștar și bem bere.
Pe un panou scrie: „Nu, nu: „Veni, vedi, mici”, ceea ce mă face să râd din nou”.
„Atunci când vă plimbați printr-un oraș străin fără un ghid de călătorie, viziunea dumneavoastră este imparțială și naivă.
Totul pare la fel de important.
Străzile, piețele, oamenii, sunetele și mirosurile sunt toate la fel de importante.
Fiecare lucru mărunt de pe drum ar putea fi cheia unei mai bune înțelegeri a orașului”.
„Tocmai pentru că Bucureștiul nu reprezintă nimic, nu și-a construit un clișeu și nu este cunoscut pentru nimic clasic de frumos, poți fi totuși surprins de orașul eclectic”.
Întoarsă la apartamentul la care se cazase, jurnalistă dă de poliție.
În timp ce mă grăbesc să mă întorc la apartamentul meu pe furtună, frica se strecoară în mine.
De ce este poliția acolo? Am fost jefuită? Am lăsat robinetul deschis? Un caz de crimă? Mă grăbesc să trec pe lângă fațada clădirii cu reclama la Fanta pe mai multe etaje, introduc codul numeric pentru ușa de la intrare și iau liftull care zumzăie până la etajul patru.
Acolo văd doi polițiști, proprietarul și un vecin în vârstă în halat matlasat, în fața camerei mele, cu ușa larg deschisă.
Nimeni nu știe de ce.
„Lipsește ceva?” Întreb și toți ridică din umeri.
După câteva replici, mi se permite în sfârșit să intru – apartamentul este intact, iar lucrurile mele sunt neatinse.
„Când am văzut ușa atât de deschisă, am vrut doar să știu dacă nu s-a întâmplat nimic cu oaspetele”, spune doamna în halat.
Ea sunase la poliție.
Trebuie să râd din nou – cu ușurare.
Poate că Bucureștiul nu este frumos în sensul clasic, dar este plin de surprize.
Și asta e destul de frumos”.
