Cu toții tindem să percepem diferit aspectele mai abstracte din viața de zi cu zi față de cele concrete, chiar și în cazurile care reflectă logici foarte similare.
[i]Este motivul principal pentru care este de două ori mai probabil, în medie, să cumpărăm ceva spontan/neplanificat dacă folosim carduri bancare decât dacă folosim bani “fizici”[ii], reducerea fizică a ceea ce avem în buzunare făcându-ne, se pare, mult mai chibzuiți în magazine.
Este posibil ca această diferență de percepție să aibă legătură cu milioanele de ani de viață în natură în care tot ce conta pe termen scurt era concret și trebuia decis cam pe loc, pe când partea care nu se putea vedea ca atare, pipăi, auzi, prinde etc necesita mai puțină atenție sau părea să țină inerent de natură sau divinitate, trebuind luată ca atare.
Indiferent de motiv, pentru că însăși organizarea statelor a devenit foarte abstractă în prezent, diferența de percepție respectivă se manifestă din ce în ce mai des și într-un mod din ce în ce mai păgubos pentru noi toți, inclusiv în privința unor dimensiuni importante ale guvernării.
De exemplu, puțini români ar fi de acord să ia masa regulat la restaurant cu 8-9 prieteni și să comande doar platouri cu mâncare la comun, cu împărțirea notei de plată în mod egal.
Dacă aceasta s-ar mai întâmpla ocazional, a proceda așa frecvent ar risca să ducă destul de rapid la excese, precum și la unele tensiuni/neînțelegeri.
Astfel, unii meseni ar tinde să consume mai mult decât anterior, de vreme ce nota s-ar împărți, oricum, în mod egal (după cum demonstrează și experiențele de tip „all inclusive”) .
Alții s-ar simți, probabil, după un timp, păcăliți/deranjați, fie pentru că ar observa că mănâncă sistematic mai puțin decât ceilalți, fie pentru că ei ar fi preferat feluri diferite sau mai puțin scumpe etc.
Chiar și cititorii care nu ar anticipa mari dificultăți în cercul lor de prieteni vor fi, cred, de acord că problema de mai sus s-ar pune, oricum, în mod clar, dacă am extinde exemplul respectiv la toate mesele dintr-un restaurant.
Adică, mai nimeni nu ar fi de acord să mănânce regulat într-un restaurant în care nota finală ar rezulta din împărțirea în mod egal a consumului de la toate mesele.
În acest caz ar fi și mai probabil ca mulți meseni să consume semnificativ peste nivelul obișnuit, mai ales dacă ar vedea pe cineva de la o altă masă comandând vreun fel mai scump sau vreun platou mai mare.
De asemenea, variațiile între ce se plătește și ce se primește efectiv ar crește și mai mult pentru unii clienți.
Problema ar fi agravată dacă nota de plată s-ar tot mări fără modificarea cantității sau felurilor de mâncare servite, doar pentru că salariile personalului restaurantului ar fi majorate de patron peste nivelul mediu al majorărilor primite de clienți de la proprii angajatori.
Aceasta – cu atât mai mult în cazul în care clienții nu ar putea limita numărul personalului respectiv.
Ar deranja și plata consumației oamenilor veniți din afara restaurantului, în special, în cazul celor care nu ar contribui cu nimic la notă deși ar părea să aibă starea de sănătate care să le permită să lucreze.
Ar fi, foarte probabil, respinsă și ideea unui consum peste nivelul colectiv de bani al clienților din seara respectivă, mai ales dacă aceștia ar afla doar post-factum că s-a consumat în contul lor viitor și că vor trebui, la un moment dat, să plătească diferența.
În plus, într-un restaurant în care cei care au intrat ar fi, cumva, obligați să mănânce – singura alternativa fiind să meargă la restaurantele din alte țări – ar fi previzibil că și calitatea mâncării și servirii ar risca să scadă – sau, cel puțin, să nu se îmbunătățească relevant – consumatorii rămași fiind, practic, „captivi” și numărul lor încă suficient pentru a plăti nota la final.
Ar crește și probabilitatea ca unii membri ai personalului restaurantului să fie tentați să favorizeze furnizori de slabă calitate dacă ar primi avantaje personale de la aceștia sau dacă respectivii ar fi rude sau prieteni, de vreme ce clienții ar trebui să consume, oricum, ce li se servește și mulți nici nu ar avea informații suficiente pentru a aprecia bine nivelul exact de calitate a ceea ce li s-a oferit.
De asemenea, dimensiunea platourilor și calitatea servirii la unele mese, față de altele, ar tinde să fie influențate din când în când de vreo relație personală mai bună sau de vreun bacșiș.
Toate cele de mai sus ar împinge, probabil, un număr din ce în ce mai mare de clienți să încerce să se angajeze chiar la restaurant, mai ales dacă patronul pare de treabă și a și tot mărit personalul.
Ar deveni din ce în ce mai tentant și să se trișeze la nota de plată.
De exemplu, unii clienți ar cere să fie scutiți cu totul sau ar cere discounturi, alții ar spune că au lăsat deja banii pe masă, deși nu au făcut-o, sau s-ar deghiza la final cât mai aproape de mesenii care doar consumă, dar nu sunt obligați să plătească etc.
Cred că marea majoritate a oamenilor realizează riscurile și probabilitățile unui scenariu precum cel de mai sus și mai nimeni nu s-ar gândi serios să organizeze o activitate economică pe modelul respectiv.
Și, totuși, segmente din ce în ce mai mari din cheltuielile României au ajuns să fie gestionate similar unui număr în creștere de „restaurante cu platouri cu mâncare la comun” fără cine știe ce dezbatere sau mecanisme de încadrare.
Nu este doar cazul României.
Dar la noi dezechilibrele acumulate sunt deja mai mari decât în multe alte țări din lipsă de experiență și de filtre de calibrare care în alte părți sunt de la sine înțelese.
Desigur, analogia dintre guvernarea unei țări și restaurante cu platouri cu mâncare la comun are limitele sale.
Astfel, majoritatea „restaurantelor cu platouri cu mâncare la comun” ale unui stat sunt, de fapt, necesare, ca idee, în lumea actuală pentru că sunt proiecte mari de interes general care nu ar putea fi dezvoltate altfel, precum și segmente ale societății care nu ar putea avea un trai cât de cât decent în lipsa acestora.
Cu alte cuvinte, logica unei civilizații șiumanitatea unei societăți implică fundamental și o solidaritate, inclusiv cu cei mai lipsiți și cu cei în dificultate din motive medicale, de vârstă înaintată sau de probleme obiective temporare etc, nefiind aplicabile ca atare toate considerentele unei activități economice private.
Dar sunt numeroase privințe în care analogia este, de fapt, justificată, pentru că scopul nobil nu înseamnă că modul de implementare nu contează foarte mult sau că acesta ar avea vreo dinamică extraterestră.
Or, scenariul menționat mai sus reflectă probabilități de poziționări și de comportamente umane care nu au legătură ca atare cu sectorul public sau privat, ci cu natura mecanismului în care acestea se pot manifesta.
Necesitatea discutării problematicii de mai sus în România este, astfel, cred, evidentă dacă ne uităm la evoluțiile din ultimii 30 de ani raportat la tipurile de beneficii, variațiile numărului beneficiarilor (de exemplu, sub 6 milioane de contribuabili în prezent, la 19 milioane de beneficiari în sistemul de asigurări de sănătate[iii]), variația de calitate a unor servicii publice între localități sau județe, creșterea cu aproximativ 60% a posturilor bugetate față de 2004, deși peste 4 milioane de români au plecat din țară, diferențele de personal și de performanță între instituții similare (precum unele primării de municipii), variațiile de pensii (cuantum și vârstă de pensionare), măririle de salarii medii și alte beneficii în sectorul public față de cel privat, cu un salariu mediu net în sectorul public cu 11-31% mai mare decât în privat în fiecare din ultimii 6 ani[iv], variațiile de impozite pe venit și multitudinea de scutiri sau reduceri de taxe, evaziunea privind TVA (peste 2% din PIB, mult peste Polonia) etc.
Adică, sunt și destule „oaze” care arată că se poate și altfel, dar și multe alte locuri care confirmă că „restaurantele cu platouri cu mâncare la comun” legate de servicii, bunuri și lucrări publice împing – prin natură – spre excese și dezechilibre.
Mecanisme corecte de încadrare sunt, deci, foarte importante.
Nu este vorba doar de stabilitatea economică a unei societăți, ci și de stimularea moralității sale.
Ar fi 3 implicații principale.
În primul rând, nevoia abordării unei situații printr-un nou „restaurant cu platouri la comun” trebuie văzută cu suspiciune, riscul de risipă și de subminare morală în timp fiind ridicat prin natură.
În al doilea rând, cu privire la „restaurantele” existente (precum ajutoare sociale, autostrăzi, sănătate, pensii) sunt necesare filtre care să pună regulat în discuție calibrarea optimă a fiecărui element al mecanismului.
De exemplu, faptul că trebuie sprijinite persoanele în șomaj, nu înseamnă că nu trebuie reglementat foarte atent cine poate beneficia efectiv, cât timp și la ce nivel.
De asemenea, trebuie urmărite constant aspecte precum:(a) Cât este rezonabil de dat;(b) Eliminarea sau limitarea fraudării la nivelul beneficiarilor (de exemplu, să nu mai fie situații în care peste 90% din populația unui sat să aibă certificat de handicap de vedere sau zeci de procente să primească concediu medical pentru migrene);(c) Cum se poate simplifica mecanismul de acordare pentru a minimiza personalul administrativ aferent, acesta tinzând să consume o parte importantă din fonduri pentru propria funcționare;(d) Cu cât trebuie plătit personalul administrativ implicat (nu pare legitim să fie mai mult, în medie, decât în sectorul privat, dar ar trebui să se poată diferenția net între cei care contribuie diligent și cei care nu o fac);(e) Ce buget de cheltuieli ar trebui să aibă instituția care administrează mecanismul în plus de cel necesar pentru plata salariilor personalului;(f) Cum se poate asigura că acel buget va fi cheltuit eficient (necesitate achiziție/cost/calitate);(g) Dacă trebuie un mecanism automat de indexare a bugetului sau nu – dacă este vreun astfel de mecanism, acesta ar trebui legat de creșterea medie a salariului net din sectorul privat, nu de inflație, pentru că, altfel, s-ar transfera în final doar către contribuabil toată ineficiența dintr-o țară, în loc ca aceasta să fie împărțită;(h) Cine plătește și cât (de obicei, o bază largă de contribuabili este importantă pentru sustenabilitate și pentru modul de percepere a contractului social de către cei care plătesc);(i) Cum se evaluează calitatea serviciilor și produselor oferite și de la ce punct încolo se înlocuiesc din furnizori (și nu doar cu numele);(j) Cum fac alții care par să aibă o calitate mai bună la un cost mai bun.
În al treilea rând, ar trebui stimulat un consum la un cost total moderat/eficient.
Sunt numeroasele reglementări în România menite direct sau indirect să sprijine eficiența, dar este clar că acestea au prea multe lacune ușor de speculat și nu funcționează bine în practică.
Din toate analizele și ce se poate observa pe subiect, cred că doar 3 abordări ar funcționa bine în această privință.
(a) Obligarea strictă la transparență în toate privințele relevante, cu sancțiuni mari și prompte în caz de încălcare.
În esență, obligațiile de transparență ar trebui să fie suficient de largi pentru a permite unui contribuabil cu educație medie să aibă acces la informații actualizate din care să înțeleagă ce beneficii se dau exact, cui, câți beneficiari sunt, cu ce personal și cu ce cost mediu pe angajat și cu ce cost administrativ se implementează, ce furnizori sunt contractați de instituția respectivă sau impuși beneficiarilor, ce oferă aceia și la ce cost unitar și total, cu ce date se poate compara evoluția în timp a tuturor aspectelor respective, care au fost metodologiile de calcul, ce a fost inclus, ce nu și de ce etc.
Transparența ar presa beneficiarii, instituția relevantă și personalul acesteia spre moderație și ar permite unui număr mult mai mare de persoane decât disponibil Curții de Conturi să aibă suficiente date pentru a se identifica rapid anomalii.
Legislația actuală în materie este mult prea redusă și fără sancțiuni suficiente.
(b) În ceea ce privește beneficiarii, modificarea majorității sistemelor – unde acest lucru are sens – în așa fel încât cei care beneficiază de serviciile/bunurile/lucrările publice respective să suporte o plată/un cost în plus față de cei care nu beneficiază (mai puțin situațiile de dificultate obiectivă fizică sau economică de a contribui).
Coplata sistematică (chiar redusă ca valoare) ar responsabiliza, ar concentra cheltuiala cu un serviciu public într-un grad mai mare la nivelul beneficiarilor (cum ar și fi normal) și ar reduce consumul artificial, plătit de alții.
Coplata ar trebui să fie mai mare în cazurile în care beneficiarul și-a mărit voluntar riscul (din nou, mai puțin în situațiile de dificultate fizică sau economică).
De exemplu, dacă cineva se droghează, ar fi o dramă în sine pentru familia respectivă, dar costurile cu tratamentele sale de dezintoxicare tot ar trebui să fie mai mari pentru cel în cauză decât pentru contribuabilul standard pentru că nu e normal ca acel comportament de risc să fie transferat în mod egal restului societății.
Desigur, și traficanților de droguri ar trebui să li se aplice amenzi foarte mari (pe lângă închisoare) pentru a finanța suplimentar costurile cu victimele consumului etc (pentru cazurile în care se poate recupera ceva).
(c) În ceea ce privește furnizorii unor servicii publice, ar trebui să existe o plajă de finanțare și salarizare care să permită diferențieri de performanță relevant mai mari decât în prezent.
De exemplu, salariile în spitalele în care personalul medical este constant încărcat ar trebui să fie relevant mai mari decât cele din spitalele cu mult mai mult personal decât pacienți etc.
În concluzie, asigurarea de către un stat de servicii, bunuri și lucrări în sisteme similare unor restaurante cu platouri cu mâncare la comun este necesară până la un punct în lumea actuală pentru a se putea susține proiecte de interes general care necesită resurse mari sau pentru a nu lăsa segmente ale societății în afara șansei unui trai cât de cât decent;Trebuie, însă, analizat atent unde astfel de sisteme au rost și unde nu au.
De asemenea, trebuie făcută o diferențiere fundamentală între (a) scopul nobil declarat al „meniului” în sine și (b) ce se „servește” efectiv, de către cine, cui și la ce cost total.
Trebuie înțeles foarte bine că un sistem similar restaurantelor cu platouri cu mâncare la comun crește structural riscul de risipă la nivelul beneficiarilor și de ineficiențe și conflicte de interese la nivelul administratorilor săi pentru că: -Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
