Discuția despre comunicarea medic-pacient începe să își facă loc în sistemul de sănătate.
Dacă acum 12 ani UMF Cluj-Napoca devenea prima facultate de Medicină din România care introducea cursuri pentru dezvoltarea abilităților de comunicare cu pacienții ale viitorilor medici, astăzi astfel de cursuri se fac în tot mai multe universități de Medicină, inclusiv UMF București.
„Profesia medicală conţine, desigur, multă comunicare, însă aceasta nu înseamnă neapărat şi un nivel calitativ înalt al acesteia”, a spus, într-o discuție cu HotNews.
ro, Ovidiu Popa Velea, conferențiar la UMF București.
Velea ține workshopuri de comunicare atât cu studenți la Medicină, cât și cu medici care își doresc să urmeze astfel de cursuri.
Ovidiu Popa Velea este șeful disciplinei Psihologie Medicală a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” și s-a aflat în fruntea colectivului care a redactat cartea „Comunicare.
Comunicare medicală”.
Lucrarea a fost lansată anul trecut.
Este un ghid ce își propune să ajute personalul medical să comunice mai eficient cu pacienţii, cu aparţinătorii acestora, dar și cu colegii de breaslă.
Cartea servește acum ca suport pentru workshopurile de comunicare medic-pacient.
„Împreună cu colegii mei de disciplină am iniţiat elaborarea acestei lucrări, deoarece în mod evident ea răspunde unei necesităţi stringente în societate de mai multă comunicare înţeleaptă, neconflictuală, împlinitoare”, explică Ovidiu Popa Velea.
Studenții UMF Carol Davila urmează cursuri de Comunicare Medicală în anii de studiu I, II și IV.
Feedback-ul din partea lor este pozitiv, spune Ovidiu Popa Velea: „Printre remarcile studenţilor s-a detaşat ideea că, dincolo de competenţa strict medicală, este imperios necesară în Medicină şi competenţa comunicaţională.
Acest lucru nu poate decât să ne dea speranţă în calitatea umană a generaţiilor viitoare de medici.
”Ovidiu Popa Velea și-ar dori însă ca bazele comunicării să înceapă chiar mai devreme, încă din liceu, „când ar putea fi popularizate mai mult concepte precum empatia, solidaritatea, asertivitatea, sau forme de relaţionare precum dezbaterea, negocierea sau lucrul în grup.
Deşi în acest caz vorbim desigur de comunicare într-un context general, ea ar fi deosebit de utilă viitorilor studenţi, inclusiv celor de la Medicină.
”L-am rugat pe Velea să acorde o notă modului în care arată, în acest moment, comunicarea dintre personalul medical și pacient în sistemul de sănătate din România.
Spune că preferă să nu se „aventureze”.
„Probabil i-aş nedreptăţi pe acei medici cu vocaţie, care îşi fac exemplar datoria, inclusiv din punctul de vedere al comunicării”, este argumentul lui.
Comunicarea medic pacient este de multe ori „limitată la aspecte tehnice şi / sau dominată de asimetrie”, crede Velea.
Ovidiu Popa Velea, conf.
univ.
dr.
la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din BucureștiEl spune care pot fi consecințele unei comunicări defectuoase într-un domeniu atât de sensibil: „Aceste practici, deşi dau în aparenţă rezultate acceptabile, pot avea din păcate şi dezavantaje importante, unele extinse pe termen lung”.
De exemplu, arată Popa Velea, „pacienţii care sunt blocaţi în comunicarea cu medicul lor au de multe ori nevoi neexprimate sau nesatisfăcute”.
„Aceștia dezvoltă cu greutate sau deloc încredere, pot fi frustraţi cu uşurinţă de minime disfuncţionalităţi în îngrijire şi, foarte frecvent, nu respectă în totalitate indicaţiile primite, fapt denumit generic non-complianţă“.
În final, aceste fenomene „pot contribui la degradarea situaţiei medicale a pacientului respectiv şi la nemulţumire faţă de personalul medical, şi, prin extensie, faţă de instituţia de îngrijire”.
De acest gen de consecinţe „ar trebui să ne ferim, în primul rând pentru că sunt remanente în mentalul individual şi colectiv şi, în al doilea rând, pentru că sunt extrem de costisitoare pentru sistem”, crede Ovidiu Popa-Velea.
Despre sistemul medical românesc circulă numeroase „legende”, de la plățile informale până la percepția că nu are rost să mergi la medic dacă nu ai suficienți bani să plătești serviciile din buzunar, chiar dacă ești asigurat, sau că riști să fii ignorat sau chiar tratat urât de personalul din spitale.
Un eurobarometru publicat în anul 2021 arăta că românii au cea mai redusă încredere în sistemul sanitar și în personalul medical dintre toţi cetăţenii Uniunii Europene.
Medicii consultați de HotNews.
ro vorbesc despre o realitate cu efect de bumerang: lipsa de încredere și frica de medic și de spital duc, uneori, la situații dramatice, în care oamenii ajung la doctor târziu sau prea târziu.
Studenți în amfiteatrul UMF Carol Davila / Foto: Inquam Photos – George CălinModul în care arată, în acest moment, comunicarea dintre personalul medical și pacienți este unul dintre motivele pentru care o parte dintre români nu au încredere în sistemul de sănătate, admite Beatrice Mahler, medic pneumolog și manager de spital care a publicat și ea, recent, o carte pe această temă: „Comunicarea medic-pacient în cuvinte și dincolo de ele”.
„Poate să fie o percepție greșită, dar eu cred că este foarte importantă comunicarea personal medical – pacient și cum se face ea.
Pentru că de aici, de la oferirea posibilității ca pacientul să comunice, pleacă practic încrederea, care se construiește treptat și care este esențială”, a explicat Beatrice Mahler într-un dialog cu HotNews.
ro .
Managerul Institutului Marius Nasta povestește că s-a gândit să scrie o carte despre comunicarea medic – pacient în urma unei „discuții cu o persoană care mi-a spus că noi, medicii, nu știm să comunicăm.
Că foarte puțini dintre noi știu să comunice”.
După acel moment, a stat de vorbă cu unii dintre colegii săi.
„Și mi-am dat seama că colegii mei și noi, așa, în general, avem o părere foarte bună despre noi.
Ceea ce nu este chiar așa.
Așa că mi-am dorit să vorbesc cu oameni care ne văd din exterior.
”Ovidiu Popa Velea a ținut workshopuri de comunicare nu doar cu studenți, ci și cu medici din specialitățile Medicina Muncii, Epidemiologie şi Medicină de Familie.
Subliniază însă că „vorbim doar de un început.
Avem în vedere şi alte specialităţi, în măsura în care, desigur, va exista interes din perspectiva personalului medical care activează în acestea”.
Ghidul de comunicare la care a lucrat a servit ca suport pentru aceste workshopuri.
Spune că formatul cărții este mult mai prietenos decât al tratatelor care circulă în lumea medicală.
A inserat, în carte, „nu doar explicaţii teoretice, ci şi vignete cu sfaturi practice pentru profesioniştii din domeniul sănătăţii, construite ca un decalog (de exemplu: „10 sfaturi pentru gestionarea comunicării cu pacientul anxios“, „(….
) cu pacientul depresiv“, „(…) cu pacientul cu potenţial agresiv“, „(…) cu pacientul în situaţii de urgenţă“).
Cât despre cartea lui Beatrice Mahler, aceasta este, în esență, o colecție de interviuri cu specialiști din diverse domenii care vorbesc despre cum arată acum și cum ar trebui să arate, din perspectiva lor, comunicarea dintre personalul medical și pacienți.
De asemenea, cartea conține și modele de discuții personal medical – pacient, pentru diverse situații – inclusiv situații critice, când medicul este nevoit să anunțe agravarea stării sau chiar decesul unui pacient – care se vor niște modele de ghidaj.
Beatrice Mahler predă și ea la Universitatea de Medicină și Farmacie din București.
Spune că după ce a scris cartea, s-a îndreptat către studenții săi: „Am început să am discuții cu ei și mi-am dat seama că există un deficit la acest capitol.
Iar noi, cei care suntem acum cadre didactice și suntem și în poziția de a avea colegi rezidenți care vin lângă noi, suntem obligați să îi ajutăm.
”Beatrice Mahler, medic pneumolog și managerul Institutului de Pneumoftiziologie Marius Nasta din București / Foto: Inquam Photos – Mălina NoroceaManager de spital, Mahler spune că studenții care fac aceste cursuri de comunicare au mare nevoie și de practică: „Ei vin în spitale și spun că au făcut teoretic acest tip de curs, dar practica le lipsește.
”Punctul central pe care Beatrice Mahler spune că și-a propus să îl cerceteze în cartea sa este frica de medic: „Frica de doctor, și nu neapărat de doctor, de instituția spitalului, este prezentă la foarte multe persoane.
Mi-am dorit să înțeleg ce se întâmplă în creierul nostru atunci când ne este frică, ce putem face noi, ca doctori, după ce înțelegem ce se întâmplă în creierul nostru și al pacientului.
Pentru că să știți că și doctorilor le este frică atunci când merg, la rândul lor, la doctor.
Pentru că este vorba despre viața lor.
”„Practic, cred că frica este doar un mecanism, o emoție care ne ajută să ne conservăm viața și să luăm decizii care să ne fie utile.
Dar atunci când ea depășește o anumită limită, nu face decât să aducă minusuri.
Adică pacientul respectiv nu mai vine la doctor, din cauză că îi este frică.
Pacientul respectiv nu mai ia decizia corectă pentru viața lui, din cauză că îi este frică”, adaugă Beatrice Mahler.
Există și situații când „în momentul în care persoana respectivă trebuie totuși să vină la medic, frica se transformă în agresiune, iar agresiunea se poate manifesta uneori față de personalul medical.
Iar în acele momente, personalul medical, neînțelegând ce se întâmplă cu omul din fața lui, interpretează acest lucru greșit.
Și în loc să îl liniștească pe pacient și să înțeleagă că este de fapt o reacție la frică, răspunde cu agresivitate.
Și atunci apar conflicte pe care, din păcate, ajungem să le vedem uneori la televizor.
”Mulți pacienți pleacă nelumuriți sau incomplet lămuriți din cabinetul medicului: fie primesc informații incomplete și, din diverse cauze, nu insistă, fie aceste informații nu le sunt explicate „pe limba lor”.
Beatrice Mahler vorbește, de asemenea, despre pacienți care nu rețin tot ceea ce li se spune din cauza emoțiilor din acele momente: „Unii țin minte, alții nu.
”Propunerea ei este ca medicii să le permită pacienților să își noteze sau chiar să înregistreze discuția: „Pentru că acasă, liniștit, va înțelege toate cuvintele care i s-au spus sau își va putea pune alte întrebări pentru următoarea vizită.
”Din cauză că pleacă nelămuriți din cabinetul medicului, mulți se îndreaptă către internet pentru a culege informațiile medicale de care au nevoie – așa-numitul „doctor Google”.
Un obicei pe care mulți medici îl blamează.
Beatrice Mahler consideră că discuția din cabinetul medicului și informațiile de pe internet nu ar trebui să se excludă, ci să se completeze: „Mie mi se pare că aici noi, medicii, ne-am poziționat greșit, pentru că dr.
Google este, până la urmă, o sursă de informație care există și pe care noi doar trebuie să o verificăm.
Trebuie să verificăm care este nivelul de cunoștințe pe care îl are pacientul.
Pentru că ne dorim să vorbim cu un pacient care știe, înțelege, este compliant și revine în cabinetul nostru pentru evaluare.
”„În momentul în care noi vedem în „doctor Google” un dușman și spunem asta pacientului, pacientul va face în continuare același lucru, dar nu o să ne mai spună.
Este exact ca în cazul copilului pe care îl creștem – nu înseamnă că el nu o să mai facă prostii, doar că nu ne mai spune și noi, ca părinți, nu mai aflăm”, este concluzia la care a ajuns medicul.
Pacienți pe holul spitalului / Foto: Inquam Photos – George CălinSe așteaptă Beatrice Mahler ca discuția despre comunicare și cartea pe care a scris-o să aducă schimbări în mentalul medicilor? „În rândul celor care au deja o anumită vârstă și experiență, nu.
Poate unii dintre ei nici nu au nevoie.
Cu siguranță, fiecare și-a creat stilul propriu.
”Crede însă că efectul va fi în primul rând asupra tinerilor sau viitorilor medici: „Cred că atunci când ești tânăr, de multe ori simți nevoia să vezi oare cum se face? Oare ce aș putea să fac mai mult?”Mai spune și că, în spitale, ușor-ușor, lucrurile încep să se schimbe: „În acest moment, la Institutul Marius Nasta, dar și în alte spitale, sunt persoane care vorbesc foarte frumos, care îi explică pacientului sau aparținătorului.
Lucrurile se construiesc.
”De celaltă parte, Ovidiu Popa Velea crede că vârsta nu este neapărat un criteriu care influențează receptivitatea medicilor la discuția despre comunicarea cu pacientul.
Cea mai bună dovadă, spune el, este că la workshopurile sale au participat medici de toate vârstele.
„Mai degrabă ar conta gradul de autoconştientizare (self-awareness) al fiecăruia, sentimentul responsabilităţii personale (care îţi poate atrage atenţia, spre exemplu, că deşi acţionezi corect medical, performezi incorect comunicaţional), precum şi dorinţa autentică de a face bine semenilor tăi şi a evolua.
”Dincolo de universitățile de Medicină, rămâne deschisă necesitatea organizării de cursuri de comunicare și în majoritatea spitalelor sau a altor tipuri de unități medicale?„Desigur, noi deja avem astfel de iniţiative, însă totul depinde şi de puterea iniţiativei locale.
Spre exemplu, în anii anteriori, când aceste cursuri erau mai degrabă rare, am putut vedea cum medici aflaţi în impas emoţional după contactul cu cazuri problematice s-au organizat în grupuri Balint în diverse localităţi din ţară, căutând în fapt o formă de comunicare inter pares care le lipsea”, este răspunsul lui Ovidiu Popa Velea.
În plus, adaugă el, la nivelul organizării intraspitaliceşti se pot face foarte multe alte lucruri pentru facilitarea comunicării: „Începând cu grupurile de suport pentru pacienţi şi aparţinători, continuând cu constituirea de echipe multidiscipinare funcţionale, transparentizarea unor activităţi şi oferirea de suport medicilor cu dificultăţi de integrare (inclusiv pentru prevenţia sindromului burnout), gama intervenţiilor şi strategiilor este largă.
Cu un strop de energie şi bună credinţă din partea tuturor părţilor implicate, îmbunătăţirea asistenţei medicale la nivel comunicaţional poate să nu fie palpabilă.
”
