O stea nu este un set de chei sau cine știe ce alt obiect de mici dimensiuni, ca să o poți pierde atunci când nu ești atent.
Și totuși, o echipă de cercetători coordonată de astronomi de la Institutul Neils Bohr din Copenhaga a publicat recent un studiu în care confirmă ciudățenia.
Mai exact, peste 800 de stele au dispărut în ultimii 70 de ani, și nimeni nu știe clar de ce.
Alte titluri din Science Report: ● Mai țineți minte mașina Tesla lansată în spațiu de Elon Musk? Ar putea să revină pe Terra ● Un studiu recent susține că o civilizație avansată nu ar avea nevoie de sfere Dyson!O stea nu este un set de chei sau cine știe ce alt obiect de mici dimensiuni, ca să o poți pierde atunci când nu ești atent.
Stelele nu funcționează în felul ăsta.
Și totuși, o echipă de cercetători coordonată de astronomi de la Institutul Neils Bohr din Copenhaga a publicat recent un studiu în revista Physical Review Letters în care confirmă ciudățenia.
Mai exact, peste 800 de stele au dispărut în ultimii 70 de ani, și nimeni nu știe clar de ce.
În mod normal, atunci când o stea de cel puțin opt ori mai masivă decât Soarele nostru ajunge la inevitabilul ei sfârșit o face printr-o explozie de proporții epice, numită novă sau supernovă, după caz.
Energia eliberată este atât de mare încât poate străbate întreaga galaxie, iar punctul final al acestui proces îl reprezintă fie apariția unei găuri negre, fie a unei stele neutronice extrem de dense.
Și nu e ca și cum ar fi puține.
Un astfel de fenomen se produce cam o dată la 50 de ani numai în Calea Lactee.
În fiecare dintre aceste cazuri avem „semnătura” energiei eliberate care se disipează prin galaxie.
În concluzie, nu prea ai cum să pierzi o stea.
Numai că, așa cum subliniam, cercetătorii danezi confirmă ceea ce se bănuia de ceva vreme, anume că unele stele dispar fără urmă.
Autorii studiului au analizat două dintre cele mai cunoscute cataloage astronomice, Catalogul Observatorului Naval al SUA (USNO) și Pan-STARRS Data Release-1 (DR1), un catalog relativ recent al celor de la NASA.
Primul a fost lansat și completat încă din 1890.
Cel de al doilea a fost creat în anul 2010.
Iar diferențele dintre ele, după ce au fost eliminate toate cazurile în care putea fi vorba de erori de observație, arată că peste 800 de stele au dispărut fără urmă în mai puțin de un secol.
Fenomenul era intuit de mai multă vreme însă niciodată nu fusese confirmat cu o marjă a certitudinii de 100%.
Oamenii de știință danezi vin și cu o posibilă explicație, așa numitul „colaps complet”.
Nu sunt primii care au descris un astfel de concept, însă sunt primii care afirmă că au și o dovadă în acest sens.
Iar dovada, susțin ei, vine din Marele Nor al lui Magellan, o galaxie situată la circa 160.
000 de ani-lumină de Terra.
Este vorba despre un sistem solar binar, VFTS 243, în centrul căruia există o gaură neagră cu o masă de nouă ori mai mare decât a Soarelui nostru, precum și o stea din categoria gigantelor albastre, una cu un diametru de circa 200.
000 de ori mai mare decât gaura neagră din proximitate.
Problema sistemului VFTS 243 este aceea că nu a lăsat nicio urmă a unei supernove sau a unei nove, deși gaura neagră este dovada clară că ea a avut loc.
În acest moment, singura explicație este că a doua stea a cunoscut un colaps complet.
Unul în care nu se produce nicio explozie, în care nu scapă nimic și care nu lasă nicio urmă.
Evident, fenomenul mai trebuie studiat până la a înțelege ceea ce se întâmplă.
Asta o susțin inclusiv autorii studiului.
Acum, dacă ați citit „Problema celor trei corpuri” a lui Liu Cixin, sau dacă ați văzut măcar ecranizarea de pe Netflix a primului volum al trilogiei, sigur ați aflat de un fenomen oarecum similar, cel al „universului care clipea”.
Nu intrați în panică, nu este vorba despre niciun sofon și nicio altă particulă trimisă de o civilizație agresoare din Calea Lactee, care vrea să ne inducă în eroare făcând stelele să dispară din câmpul vizual la o simplă comandă.
Este vorba doar despre nivelul încă incipient la care ne aflăm noi cu ceea ce înseamnă înțelegerea Universului.
Poate că nu a fost cea mai stringentă problemă a celor mai mulți dintre voi și, cu atât mai puțin a astronomilor.
În fond, astronomii au chestiuni mult mai stringente de analizat.
Spre exemplu, dacă nu ați citit știrea precedentă, de ce dispar stelele.
Există însă și oameni de știință care încearcă să afle soarta mașinii, precum și a manechinului care a fost plasat pe post de șofer spațial.
Dacă țineți morțis să aflați unde se află ea în timp real, o puteți face accesând site-ul Where Is Roadster.
Astfel, veți afla că automobilul a ajuns la o viteză de 25.
290 de kilometri pe oră, cu siguranță cea mai mare viteză atinsă vreodată de o mașină Tesla.
De la lansarea ei de pe 6 februarie 2018, mașina a orbitat de 4,1 ori în jurul Soarelui, iar manechinul de pe locul șoferului a ascultat de peste 624.
000 de ori melodia „Space Oddity” a lui David Bowie.
Asta, evident, dacă bateria Tesla a rămas funcțională.
Important este că automobilul se comportă în multe privințe asemenea unui asteroid.
Ceea, teoretic, ar însemna că are șanse mari să se îndrepte la un moment dat direct spre Soare.
Numai că Tesla lui Elon Musk este puțin diferită.
Asta se traduce printr-o mișcare relativ haotică și, implicit, un traseu mai greu de calculat.
Există însă un grup de oameni de știință din Canada și Cehia care s-a încumetat să calculeze posibila traiectorie a mașinii.
Astfel, ei au dedus că aceasta va ajunge la „numai” 5 milioane de de kilometri față de Terra.
Asta în anul 2047.
Peste 100 de ani, susțin autorii studiului care a fost publicat în revista Aerospace, este imposibil de calculat unde se va afla automobilul.
După cum spuneam, mișcarea acestuia este haotică.
Și aici intervin simulările computerizate care ne pot da o idee despre ceea ce se va întâmpla.
Pe scurt, există 12% șanse ca mașina Tesla să ajungă pe Venus sau pe Soare, și 22% să o facă pe planeta preferată a celor mai mulți dintre voi, Terra.
Acum, nu stați cu ochii pe telescoape! Dacă se va întâmpla așa ceva, se va perece peste câteva milioane de ani.
Ar fi, dacă preferați, mesajul nostru, al celor de azi, pentru reprezentanții speciei inteligente care va exista atunci pe Pământ.
Dacă va exista.
Ah, și să sperăm că nu va pica pe vreunul dintre ei.
Nu ar fi cel mai drăguț mesaj pe care să îl lași posterității.
Dacă există civilizații extraterestre care să fi atins un înalt nivel tehnologic, teoretic, ele au nevoie de energie.
Iar dacă au trecut de etapa centralelor eoliene, a arderii combustibililor fosili și a hidrocentralelor, cea mai accesibilă și mai curată formă de energie rămâne cea solară.
Teoretic, dacă au nevoie de energie, atunci îi putem depista.
Practic, situația este mult mai complicată.
Cel puțin asta susține un grup de cercetători, coordonat de Ravi Kopparapu, un specialist din cadrul centrului Goddard pentru Zboruri Spațiale din cadrul NASA.
În studiul pe care l-au publicat în revista The Astrophysical Journal, oamenii de știință amintiți susțin că panouri cu celule fotovoltaice bazate pe silicon reflectă radiațiile ultraviolete, iar această „semnătură”, teoretic, poate fi depistată cu un telescop spațial performant.
Prin urmare, nu ne-ar mai trebui decât câteva lucruri pentru a da de urma unei civilizații avansate din spațiul cosmic.
Ne trebuie un telescop ultra-performant, peste cele pe care le avem în prezent.
Apoi, ar mai fi nevoie ca extratereștrii să creeze panouri fotovoltaice similare cu cele de pe Terra.
Nu în ultimul rând, ei ar trebui să trăiască pe o planetă care orbitează în jurul unei stele de tipul Soarelui.
Simplu până aici.
Lucrurile nu sunt însă la fel de simple în practică.
Din calculele efectuate de Ravi Kopparapu și colegii săi reiese că omenirea și-ar putea asigura tot necesarul de energie dacă ar acoperi 2,4% din suprafața Terrei cu panouri fotovoltaice.
Asta dacă sunt plasate în locurile optime de la ecuator.
Situație în care „semnătura” ultravioletă ar fi imposibil de depistat.
Autorii studiului au mers mai departe și a refăcut calculele pe un model care implică acoperirea Terrei cu panouri fotovoltaice pe o suprafață de 23%.
Evident, ar fi unele plasate pe orbită, căci nu își permite nimeni să acopere complet un continent cât Africa.
Și totuși, chiar și astfel, semnalul ar fi extrem de greu de depistat.
Cercetătorii susțin că ar fi nevoie de sute de ore observații atente pentru a putea face diferența dintre lumina reflectată de planetă și cea a Soarelui.
Apoi, mai este un aspect important.
Ce ne garantează nouă că o civilizație ipotetică din Calea Lactee nu ar fi dezvoltat deja panouri fotovoltaice cu mult mai avansate decât ceea ce avem noi în prezent?Acum, poate vă întrebați ce a vrut să spună autorul în opera sa.
Ei bine, studiul împușcă doi iepuri dintr-o lovitură și răspunde inclusiv unui alt studiu recent, unul pe care l-am analizat deja, care susținea că mai mulți oameni de știință au început căutarea „semnăturii” unor sfere Dyson din galaxie (click aici și aici pentru mai multe informații despre ceea ce înseamnă astfel de sfere).
În primul rând, susțin Ravi Kopparapu și ceilalți autori ai studiului, nu am depistat și nu vom depista o sferă Dyson, pentru că o civilizație avansată, pur și simplu, nu prea ar avea nevoie de ea.
După cum au demonstrat în calculele lor, o civilizație ar putea obține suficientă energie prin intermediul panourilor fotovoltaice.
Apoi, poate cel mai important, ar trebui să ne concentrăm asupra altor soluții pentru găsi viața inteligentă în Univers.
Prin prisma panourilor, șansele de a depista extratereștri avansați tehnologic sunt aproape zero.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
