Statisticile din Europa arată că în anul 2020 1 din 5 copii a fost victima unui abuz sexual, dar cele mai multe dintre aceste cazuri rămân neraportate poliției sau autorităților judiciare.
Aceste statistici sugerează ca fiecare avem o probabilitate ridicată să fi fost victima unui abuz sexual în copilărie, sau să avem cel puțin o cunoștință care a suferit o astfel de experiență adversă în copilărie.
Psihologul Andreea Petrus detaliează implicațiile abuzurilor sexuale și oferă exemple de persoane rămase cu grave traume în urma acestora și provocările pe care le au înfruntat.
Ema este o tânără care merge la psiholog cu scopul de a-și găsi un partener de cuplu cu care să aibă o relație satisfăcătoare.
Are un copil de 8 ani cu un bărbat de care a divorțat când copilul avea un an.
De atunci a avut câteva întâlniri cu potențiali parteneri, dar cu niciunul nu s-a simțit în siguranță pentru a începe o relație.
Într-una dintre sesiunile de terapie, am aflat de la Ema că în copilărie a fost abuzată sexual, în mod repetat, de către unul dintre unchi.
Încercând să înțelegem contextul și impactul emoțional al abuzurilor din copilărie în viața de adult, am aflat că Ema resimte multă vinovăție, rușine și confuzie de fiecare dată când vorbește despre acele abuzuri.
Își amintește multe detalii de la primul abuz când părinții ei se aflau într-o cameră alăturată.
Își amintește confuzia pe care a trăit-o atunci și frica pentru că nu înțelegea ce i se întâmplă, de ce unchiul ei o atinge într-un fel ciudat și de ce s-a dezbrăcat.
Se întreba dacă ceea ce se întâmplă este normal, dacă părinții ei știu și ce s-ar întâmpla dacă ei ar intra în cameră.
Era copleșită de mulțimea de gânduri care îi treceau prin minte și în același timp încremenită pentru că nu știa ce să facă… Ema avea atunci 9 ani.
De la acel prim abuz au mai trecut doi ani în care Ema a fost abuzată sexual în mod constant de către unchiul ei, până în momentul în care acesta a plecat din țară.
Timp de doi ani Ema a fost într-o stare constantă de stres.
Unchiul locuia la două case distanță și era persoana cu care părinții o lăsau să stea cel mai des.
El era cel care îi acorda cea mai multă atenție, dar și cel care o abuza.
După mai mult de 25 de ani, Ema resimte rușine, vinovăție și confuzie când își amintește abuzurile sexuale din trecut, dar și furie îndreptată împotriva propriilor părinți pentru că au permis implicit, prin neimplicarea lor, prin lipsa informațiilor corecte, să trăiască acele experiențe care au implicații până în prezent și care o fac foarte temătoare și evitantă față de un potențial partener.
CITEȘTE CONTINUAREA PE SMARTLIVING.
RO
