La sosirea pe lume al celui de-al doilea copil al familiei, primul născut este oarecum retrogradat de pe poziția lui privilegiată.
Explicăm cele mai frecvente probleme pe care le pot experimenta frații mai mari și cum ar trebui părinții să gestionezi situația.Acceptarea emoțiilor fratelui mai mare este deosebit de importantă în primii ani de la venirea celui mai mic.
Acestuia trebuie să i se transmită mesajul că nicio emoție nu este greșită, toate sunt acceptate și, mai mult decât atât, să se aiba în vedere că este normal să fie gelos pe cel mic.
Este important să fie ascultat copilul și să se empatizeze cu el cand trăiește emoții puternice, fiindu-i acceptate și învățându-l să le gestioneze într-un mod sănătos alături de părinți.
Trebuie înțeles că această etapă nu este ușoară pentru el și că va fi nevoie de un timp până când se va adapta la noua realitate.Fratele mai mare este cel care are mai multe de sacrificat în favoarea celui mic, și nu este vorba aici numai de lucruri materiale, așa cum s-ar putea crede.
Dar în ciuda indulgenței și permisivității cu care este tratat adesea mezinul (sau poate chiar din această cauză), potrivit totuldespremame.ro, care citează un studiu la care au participat familii din Danemarca și Statele Unite, adesea el devine, mai târziu, copilul-problemă.
Cu atât mai mult dacă este băiat.
Acesta este predispus la mai multe năzbâtii, este mai răzvrătit, iar la școală are mai multe probleme decât frații lui.Pe lângă avantajele de care se bucură fratele mai mare, în calitate de copil unic, până la sosirea pe lume a celui mic, se poate spune, totuși, că există și câteva aspecte care îl dezavantajează.
Și principalul ar fi lipsa de experiență a părinților, care se poate manifesta în diverse moduri și îl poate afecta mai mult sau mai puțin.
Pentru că în preajma lui nu exista un alt copil, fratele mai mare a avut ca modele adulții: părinții, bunicii sau de cei care se ocupau de îngrijirea lui.
Frații mai mici, în schimb, avându-i pe cei mari în preajmă, îi vor privi pe aceștia ca modele.
Iar urmarea faptului că modelul este tot un copil, îi face pe aceștia să fie mai relaxați și mai lipsiți de griji decât au fost frații lor mai mari.Lipsa de experiență a părinților în creșterea unui copil nu este singura consecință mai puțin plăcută atunci când ești fratele mai mare.
Și, drept să spunem, pe aceasta copilul poate că nici nu o conștientizează.
Sunt însă alte probleme pe care le au frații mai mari, probleme care, în funcție de sensibilitatea fiecăruia și de gradul în care este afectat de ele, ajung să fie discutate și tratate cu un psiholog.De la primul născut se așteaptă să fie exemplul bun pentru fratele mai mic.
Mai mult, când mezinul face ceva greșit, adesea i se reproșează fratelui mai mare că nu a intervenit ca să-l oprească sau că nu i-a corectat comportamentul.
Ce se scapă din vedere este faptul că e nederept să îi fie trasată această responsabilitate în condițiile în care nu are exemplul din propria experiență.
Pentru că nu a avut un frate mai mare care să facă aceste lucruri pentru el!De la fratele mai mare părinții pretind adesea ajutor în ceea ce privește mezinul.
Și chiar dacă nu sunt lucruri grele și solicitante, ele așa sunt resimțite de copil: să îl îmbrace sau încalțe pe cel mic, să îi pregătească masa, să îl supravegheze când se joacă ori să se joace cu el, să îl scoată la plimbare, să facă temele cu el sau să îl culce.În funcție de vârstă sau de situația din familie, lucrurile pot îmbrăca forme chiar mai complexe.
De exemplu, atunci când unul dintre părinți este indisponibil (bolnav sau plecat să muncească în străinătate) sau când este vorba despre o familie monoparentală.
În aceste cazuri fratele mai mare preia îndatoriri care adesea îl copleșesc.
Aparna Sagaram, terapeut de familie american, susține că acei copii care sunt „parentificați”, devin adulți incapabili să se relaxeze pe deplin, care își fac griji constant pentru alți oameni și simt permanent că trebuie să aibă grijă de cei dragi.La primul născut părinții învață cum să crească un copil, fiind foarte probabil ca educația lui să se face prin „încercare și eroare”.
Acest lucru înseamnă că el poate avea parte de stiluri parentale extreme: multă strictețe, multe reguli, multe așteptări.
Și asta pentru a fi „cel mai bun”.
Consecințele pe termen lung, în viața de adult, sunt acelea că fratele mai mare va fi o persoană perfecționistă, foarte autocritică și foarte dură cu sine, fiindu-i dificil să se considere vreodată suficient de bun.Fraților mai mari li se impun standarde mai înalte și, prin urmare, părinții își manifestă dezamăgirea față de ei atunci când nu le ating.
În schimb, în cazul celor mici, aceleași…
rateuri sunt privite cu infinit mai multă înțelegere.
Iar unele derapaje de comportament care fratelui mai mare i-au fost taxate la vremea respectivă, celui mic îi sunt trecute cu vederea sau privite ca fiind amuzante.
Diferența de personalitate dintre frați este dată, potrivit specialiștilor, și de modul în care părinții își tratează copiii.Este poate cea mai grea „lovitură” pentru fratele mai mare.
De cum a venit în familie al doilea copil, ce a fost doar al lui, devine acum bun comun: televizorul, calculatorul și chiar afecțiunea părinților.
Câte certuri, câte conflicte se nasc de aici…Dacă pentru primul copil regulile erau respectate întocmai, la cel de-al doilea părinții încep să le relaxeze.
De exemplu, primesc permisiunea să se mai joace deși a trecut ora de culcare, au voie să se uite la desene animate mai mult de o jumătate de oră pe zi, pot intra în casă, de la joacă, mai târziu, și chiar pot rămâne peste noapte la cel mai bun prieten.
Este nedrept pentru fratele mai mare, este frustrant, iar gelozia pe care acesta o resimte se poate spune că este îndreptățită.
Raluca Mihai, consilier psihologic, sublinia importanta evitarii favoritismelor.
Acest pas presupune ca adultul în cauză să fie conştient de sine, de înclinaţiile sale, să îşi observe comportamentul faţă de fiecare copil în parte şi să echilibreze balanţa.
Copiii sunt extrem de vigilenţi şi observă foarte repede când fratele său este plăcut mai mult, când primeşte cadouri mai multe sau mai scumpe, când celălalt primeşte mai multă afecţiune, mai multe laude, mai multă atenţie, etc.Primul copil se naște de obicei într-un moment în care părinții, tineri, sunt cumva la începutul carierei și, deși sunt stabili financiar în general, totuși nu au venituri foarte mari.
Decizia de a-l aduce pe lume și pe al doilea, de obicei este luată atunci când cuplul consideră că situația financiară s-a îmbunătățit, prin urmare, din punct de vedere material, fratele mai mic se va bucura de avantajele care decurg de aici (jucării mai frumoase, haine mai cool etc).Cu cât diferența de vârstă între frați este mai mare, cu atât mai grea va fi viața primului născut.
O dată pentru că de la cel mare se așteaptă să aibă grija celui mic.
Adică să îi ofere din timpul lui.
Pe lângă asta, mezinul devine o anexă a fratelui mai mare.
Vrea să se ducă afară, să se întâlnească și el cu prietenii, dar trebuie să-l ia cu el și pe pici.
Acesta din urmă, aflându-se în preajma celor mai mari, care evident că au alte preocupari și interese, va surprinde conversații sau gesturi pe care se grăbește să le „toarne” părinților.
La fel și acasă, fratele mai mare ar putea să se confrunte cu lipsa intimității, avându-l mereu pe urma sa pe micul informator.Stă în puterea părinților să gestioneze și să prevină astfel de potențiale probeme!Sursa foto: Dreamstime.com
