Scrisă prin 1942, având însă premiera absolută de abia în anul 1946, adică la aproximativ un an după dispariția enigmatică a autorului (spun asta, deși mie îmi e destul de clar că, din felurite motive, printre care și acela de a fi băgați în seamă, unii istorici literari complică și caută conotații politice în ceva ce este aproape sigur un tragic accident de circulație), piesa Ultima oră continuă să figureze în repertorii, să placă, să fie pe gustul celor care își cumpără cinstit biletul la casieria acelui Teatru ce se hotărăște să o pună în scenă.
Și lucrurile stau la fel și în cazul Jocului de-a vacanța, și în cel al Stelei fără nume.
Sigur, o analiză cât de cât atentă dovedește fără putință de tăgadă că e o mare distanță valorică între șăgalnica, învăluitoarea Jocul de-a vacanță și etern fermecătoarea Steaua fără nume, pe de o parte, și Ultima oră.
Mai întâi fiindcă intriga acestei din urmă piese este una relativ elementară.
Chiar neverosimilă.
Are ceva de vodevil.
Căci, orice s-ar spune, e foarte puțin probabil ca o tânără studentă pe nume Magda Minu, oricât de inteligentă, de îndrăgostită până peste cap atât de Alexandru cel Mare din Antichitate și ceva mai cu măsură de conferențiarul de Istorie antică Alexandru Andronic să izbutească, într-un timp record, adică în nici mai mult, nici mai puțin de 24 de ore, să păcălească pe toată lumea.
Pe marele afacerist Grigore Bucșan pe care îl obligă să finanțeze nu numai cercetarea în domeniu, înființând o Societate Anonimă, ci și o expediție științifică ce seamănă mai curând cu un lung voiaj de nuntă, Universitatea, pe ministrul Învățământului, oricât de tâmpițel ar fi acesta, și, la o adică, întreg guvernul.
Aceeași Magda Minu se ia la trântă și îi face knock-out pe toți marii moguli de presă ori care se pretind a fi astfel, și aceasta chiar dacă în perioada interbelică sintagma era încă necunoscută.
Pe vremea aceea lumea era, în schimb, familiarizată cu sintagma Ultimaoră, iar Sebastian a fost cum nu se poate mai inteligent numindu-și astfel piesa.
Fiindcă oricâte defecte de construcție ar avea, Ultima oră rămâne un bun concentrat de evenimente senzaționale ce se consumă în numai 24 de ore.
Ultima oră e, de fapt, Ziua cea mai nebună a lui Mihail Sebastian.
Aici nici un personaj, cu notabila excepție a profesorului Andronic, nu își mai îngăduie nici un moment de ieșire din timp.
Lucrul e de domeniul evidenței în primul rând în cazul industriașului Grigore Bucșan.
Relevantă fiind în acest sens scena aceea nocturnă în care masca de om atotputernic cade, iar în fața bărbatului căruia nimeni nu îi refuză nimic se cască iminența hăului.
Iată însă că în spectacolul montat la Teatrul Nottara de regizorul Erwin Simsensohn, unul pe linie și cu o înțeleaptă croială clasică, Grigore Bucșan îi cedează locul lui Renée Bucșan.
Și în rolul în care pe aceeași scenă, în stagiunea 1975-1976, în regia lui Valeriu Moisescu evolua George Constantin o vedem acum pe Ada Navrot.
Nu, nu în travesti! Firește, am putea obiecta că în România interbelică nu prea erau femei de afaceri, nu prea erau nici femei jurnaliste (pe secretarul de redacție Ștefănescu îl joacă acum onest, dar nu mai mult decât atât Daniela Minoiu), dar nu asta contează.
Contează că Ada Navrot convinge, trece peste dificultățile inerente ale rolului.
Bucșan al ei este o femeie robustă, obișnuită să comande, alergător de cursă lungă (aparent) sigură pe sine și pe superioritatea pe care i-o asigură banul.
Îi face k.
o.
pe cvasi-zaharisitul ministru al Educației, personaj pe care Cristian Șofron îl plasează în descendența unui Agamiță Dandanache mai puțin rodat în ticăloșii și mai puțin versatil decât modelul, trece fără probleme peste minima rezistență și uimirile lui Agopian (Claudiu Romilă), îl înfruntă pe I.
D.
Borcea cu care e evident și că nu e la prima confruntare, dar și că are relații complexe (Gavril Pătru îl creionează ca pe un Nae Girimea ceva mai elegant, mai spălățel, mai versat, dar și infinit mai mitocan).
Bucșan al Adei Navrot nu înțelege nimic din comportamentul profesorului Andronic și aceasta nu neapărat că nu prea a avut de-a face cu idealismul oamenilor de știință.
Gabriel Răuță realizează complexitatea rolului, îi conferă un plus de firesc și de umanitate personajului.
Andronic al lui mai și zâmbește, se înfurie, protestează, e uimit de îndrăzneala studentei, însă nu aș zice că e insensibil la frumusețea fetei, iar în două momente din spectacol, grație regiei lui Erwin Șimsensohn, conferențiarul de Istorie Antică ni se înfățișează ca un Miroiu transferat de la liceul din Comarnic la Universitatea din București.
Numai că Magda Minu nu e Mona.
Și prima care simte asta e Renée Bucșan.
Adevăratul ei adversar e Magda pe care foarte tânăra actriță Ana Radu o creionează ca pe o domnișoară îndărătnică.
Magda e îndrăgostită foc de Alexandru cel Mare, se îndrăgostește și de Alexandru Andronic, însă e singurul adversar pe măsură pentru Bucșan.
E și tratată ca atare.
Remarcabil realizată scena de aproape de final în care Magda speculează idealismul iremediabil al lui Andronic și amplifică la maximum deruta, surexcitarea industriașului.
Care s-a arătat a nu fi infailibil și în mai sus menționata scenă nocturnă, și în discuția tensionată cu Werner.
O vedem pe Andreea Măcelaru-Șofron elegantă, rece, dură, cu comportament de cavaler teuton care însă pare a fi mai mult decât o secretară.
Fie ea și cu vechi state de serviciu.
Ioana Calotă (Gaby), Alexandru Mike Gheorghiu (Voicu), Dani Popescu (Pompilian), Vlad Bălan (Niță), Crenguța Hariton (Ana) fac cam tot ceea ce le permit rolurile.
E drept că unii dintre ei mai adaugă și ocheade la public.
Scenografia creată de Carmencita Brojboiu e una tipică, în specificul piesei și în cel al vremurilor în care se consumă povestea.
E valorată de lighting designul lui Daniel Klinger.
Nu mă împac însă deloc cu costumul, mă rog, cu sacoul purtat de Alexandru Andronic.
Cam prea post-modern pentru conferențiarul de Istorie Antică – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
