Lipsa poftei de mâncare, urinatul des și apatia au fost primele semne care i-au dat mamei de gândit.
Dana Hanganu, mama unui copil cu diabet de tip 1, ne-a trimis povestea diagnosticului fetiței ei, de la primele simptome, până la internarea în spital, externarea și reorganizarea vieții în așa fel încât fetița să se poată bucura de o copilărie normală.
„Sunt mămica unei fetițe diagnosticată de curând cu diabet tip 1 și doresc să fac publică povestea mea și a fetiței mele, în vârstă de doar 2 ani și o lună.
Consider că noi, mamele copiilor cu diabet, suntem judecate prea aspru de persoanele care nu fac diferența dintre cele 6 tipuri de diabet.
Doresc să distrug mitul „nu mânca atâta dulce, fiindcă dai în diabet”, ne-a scris mama.
Totul a început în jurul vârstei de 6 luni, cu o iritație urâtă urâtă în zona scutecului.
„Am dat vina pe tipurile de scutec, pe cremele pe care le foloseam sau pur și simplu m-am gândit că poate este mai sensibilă.
Bineînțeles că am schimbat mărci de scutece, de la cele mai ieftine până la cele mai scumpe, la fel procedând și cu cremele.
Nici un efect”, mai spune femeia.
Schimările au apărut când mama și fiica au ajuns Franța, în vacanța de vară.
„Fetița mea și-a schimbat total comportamentul și starea.
Era mult mai obosită, urina foarte des, dormea mai mult, nu mânca și nu mai avea chef de mers sau de joacă.
Bineînțeles, am dat vina pe vremea de afară, pentru că în Marseille vremea este exagerat de caldă”.
Din luna iulie până în luna septembrie, nu m-am gândit că fetița mea ar putea avea o problemă de sănătate și nu mă gândeam nicidecum la diabet.
La sfârșitul lunii septembrie, a început să aibă respirații rapide și bătăi ale inimii puternice.
Am dat vina pe un roșu în gât, ea făcea mai mereu roșu în gât, oricâtă grijă aș fi avut de ea.
Am căutat un doctor român și am mers la un control.
Doamna doctor mi-a confirmat că are această infecție în gât, însă nu este atât de puternică și nu este motivul pentru celelalte simptome.
Mi-a spus că mă va trimite la Spitalul Timone de urgență, fiindcă ea crede că poate fi vorba de tahicardie.
Nu vă spun că în acel moment efectiv nu am mai văzut în fata ochilor, nu simțeam pământul de sub picioare, nu îmi puteam stăpâni lacrimile, nu puteam crede că este adevărat și totuși știam că ceva nu este în regulă, își amintește mama.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.
RO
