AUTOR: GEORGE FRIEDMAN În urmă cu câteva săptămâni, am scris un articol despre demonstraţiile în masă de la Budapesta, în care protestatarii îşi exprimau resentimentele faţă de presupusa corupţie financiară care face ravagii în ţară – corupţie în care credeau că guvernul era implicat sau faţă de care era cel puţin indiferent.
Protestele au fost uriaşe, atingând un număr de 100.
000 de participanţi.
Au avut loc patru sau cinci alte demonstraţii de atunci, unele în oraşe de dimensiuni medii, unde partidul de guvernământ al premierului Viktor Orban are un sprijin puternic.
Îmi amintesc de revolte la fel de mari în alte ţări, cum ar fi în Franţa în 1968, când demonstraţiile, care nu au putut fi reprimate de serviciile de securitate, l-au forţat pe Charles de Gaulle să renunţe la funcţie.
La Budapesta, protestatarii păreau a fi anti-Orban, dar poliţia, în general, a încercat să menţină pacea, mai degrabă decât să încerce să-i îndepărteze cu forţa.
Vezi mai multe articole din categoria externe Mie mi s-a părut că lui Orban îi scăpa din mână controlul, având în vedere că nu existau dovezi ale propriei rezistenţe.
M-am înşelat – lucru pe care sunt obligat din punct de vedere moral să îl recunosc.
Greşeala mea a fost că nu am reuşit să recunosc diferenţa dintre Budapesta 2024 şi Paris 1968.
Nu este vorba de faptul că demonstraţiile au fost insuficiente, nici despre faptul că problema este rezolvată.
De fapt, în acest weekend, au avut loc mai multe demonstraţii în oraşul provincial Debrecen.
Greşeala pe care am făcut-o a fost să iau de bună credinţa că Orban este un „om puternic” care a coordonat un regim represiv, care guverna prin intimidare.
Autoritarii guvernează prin putere şi frică, aşa că orice demonstraţie care ar putea părea să confere slăbiciune regimului trebuie să fie reprimată.
Într-un astfel de guvern, atunci când au loc demonstraţii de acest gen, poliţia încearcă să le zdrobească prin metode directe, precum acţiuni directe şi arestări în masă.
Orban nu a făcut nicio astfel de mişcare.
Mă îndoiesc că este relaxat, dar a făcut tot ce este posibil pentru a le arăta cetăţenilor că au dreptul să îşi spună părerea în masă.
El a considerat că problema se va rezolva de la sine.
Oamenii puternici ar susţine că Ungaria este un stat civilizat.
Până acum, deci, nici protestatarii, nici guvernul nu au devenit violenţi.
Mulţi dintre cei din Europa şi Statele Unite, care îl consideră un lider autoritar, ar putea fi nevoiţi să se răzgândească.
Eu nu l-am văzut niciodată ca atare, dar mă aşteptam ca, în starea de panică în care credeam că s-ar putea afla, să acţioneze aşa cum ar face-o cineva în această situaţie.
Acest lucru nu înseamnă că politicile sale trebuie să fie lăudate.
Înseamnă, însă, că nu sunt superficiale.
Demonii există, dar a demoniza pe cineva cu care nu eşti de acord este la fel de periculos ca şi adevăraţii oameni puternici.
Reticenţa lui Orban de a folosi forţa se datorează, în mare parte, datorită naturii guvernului său şi datorită dorinţei sale de a arăta că Uniunea Europeană l-a judecat greşit – şi că, important, are dreptate să menţină Ungaria la o distanţă confortabilă faţă de această instituţie.
Dimensiunea europeană este esenţială.
Europenii l-au considerat pe Orban responsabil pentru opoziţia Ungariei faţă de valorile europene, presupunând, în general, că fără el, Ungaria ar fi îmbrăţişat valorile europene.
Am urmărit ceea ce se putea vedea din demonstranţi în videoclipuri şi am văzut oameni cu pancarte care condamnau corupţia; nu am văzut pe nimeni care să ceară accesul imigranţilor în Ungaria, drepturi pentru homosexuali şi alte valori vest-europene.
Aşadar, dacă demonstranţii l-ar fi răsturnat pe Orban – într-adevăr, chiar dacă acest lucru este ceva ce au urmărit – pare puţin probabil ca ei să fi schimbat traiectoria politicii maghiare.
M-am înşelat când am crezut că Orban îşi pierde sprijinul.
Alţii greşesc când cred că demonstraţiile sunt o respingere a principiilor lui Orban.
