Un nou studiu publicat în Nature în urmă cu doar o zi, aduce în discuție o idee evolutivă al cărei răspuns continuă să fie unul controversat.
Mai exact, oamenii au evoluat ca niște atleți excepționali.
Nu e cazul acum, în condițiile traiului în marile orașe și al unei vieți din ce în ce mai sedentare dar, dacă ai cere unui om cu o condiție fizică bună să alerge alături de un cal într-o cursă de maraton, veți avea surpriza să descoperiți că omul va câștiga aproape de fiecare dată.
De ce?Pentru că mușchii membrelor inferioare, la fel ca întreaga constituție a unui individ, au evoluat pentru a favoriza anduranța, nu forța.
Oamenii nu sunt eficienți atunci când este vorba de viteză, dar sunt extrem de eficienți atunci când vine vorba despre rezistența fizică.
De aici și o dispută veche de cel puțin un secol printre oamenii de știință, privind acest atu evolutiv al omului.
Mai exact, de ce a evoluat el astfel?Una dintre cele mai răspândite idei spunea că oamenii au evoluat pentru a urmări vânatul pe distanțe lungi, asemenea unei haite de lupi.
Practic, oamenii urmăreau prada până când aceasta era mult prea obosită pentru a mai opune rezistență.
Iar ipoteza asta a rămas cunoscută în mediul științific sub numele de „ipoteza alergării de anduranță”.
Existau însă câteva probleme, iar de aici și controversele și contestatarii ei.
Spre exemplu, nu există nicio dovadă la societățile tribale actuale care să ateste o astfel de practică de vânătoare.
Apoi, este vorba despre un consum de energie uriaș, comparabil cu banalul mers.
Practic, raportul dintre consumul de energie și aportul de calorii care venea ca răsplată ar fi fost ineficient.
Un studiu realizat de doi oameni de știință de la Universitatea din Ontario, Canada, și cea din California, SUA, susține însă că poate face lumină asupra acestui aparent mister evolutiv.
Cei doi cercetători, Eugen Morin și Bruce Winterhalder, au dus o muncă extrem de meticuloasă pentru a identifica în sursele istorice indicii despre societăți în care tiparul alergării de anduranță era folosit la vânătoare.
Și, susțin ei, au identificat peste 400 de astfel de grupuri umane, în peste 272 de locuri de pe glob.
Este adevărat, toate mențiunile provin din perioada de dinainte de 1850, iar în cea mai mare parte sunt însemnări lăsate de exploratori sau misionarii creștini din diferite colțuri ale lumii, cu precădere în în perioada de după 1500 și până în 1850.
Un al doilea pas al studiului a fost verificarea eficienței unei astfel de practici.
Iar rezultatele au fost, din nou, unele interesante.
Ca un exemplu, susțin cei doi autori ai studiului, a alerga patru kilometri după un animal este mai eficient decât a merge opt kilometri.
Consumul de energie este relativ egal, dar se scurtează semnificativ durata urmării.
Un al doilea motiv pentru care alergarea este mai eficientă este acela că mersul nu obosește prada.
Un animal, spun cercetătorii, va depăși lesne în viteză un om.
Însă nu o va face decât pe distanțe relativ scurte.
După o cursă de câțiva kilometri, acesta va avea nevoie să se oprească.
Omul nu, și de aici succesul vânătorii.
Dacă va merge, vânătorul nu va reuși niciodată să epuizeze resursele de energie ale vânatului.
În plus, aportul de energie care vine în urma consumului unui animal de talie medie sau mare este net superior celui pe care un individ îl consumă în timpul vânătorii.
Evident, nu va funcționa în cazul animalelor de talie mică.
Cei doi specialiști susțin că au identificat surse care indică un asemenea tipar de vânătoare chiar și la nativii din Alaska și Canada, cei care urmăreau elanii sau renii prin zăpadă, deși aici era nevoie de condiții speciale și de un anumit tip de zăpadă care să permită alergarea.
Nu în ultimul rând, concluzionează ei, faptul că în mai toate culturile lumii există întreceri sportive care implică alergarea, ar trebui să fie un motiv suficient de bun pentru a deduce că practica este una cu rădăcini extrem de vechi.
La o primă vedere, ar fi suficiente argumente pentru a înclina spre o atare explicație.
Însă lucrurile nu sunt atât de simple.
Henry Bunn, un paleoantropolog american din cadrul Universității din Madison-Wisconsin, citat de NewScientist, rămâne sceptic și susține că ipoteza anduranței nu se aplică, în primul rând, locului în care se prezumă că a apărut genul Homo.
Este vorba despre savană, un mediu în care vânatul și-ar fi putut pierde lesne urma prin ierburile înalte.
Un alt argument este acela că un grup de vânători care alege o astfel de tactică ar fi ucis primele animale vulnerabile, respectiv exemplarele vârstnice, juvenile sau bolnave.
Însă siturile arheologice străvechi prezintă numeroase resturi fosile de la exemplare mature.
Fapt care indică alte strategii, așa cum ar fi ambuscada.
Un alt argument împotriva ipotezei anduranței ar fi acela că primii reprezentanți ai genului Homo nu erau vânători ci, mai degrabă, creaturi oportuniste, poate chiar necrofage.
Iar trăsăturile anatomice specifice speciei noastre începuseră să apară încă de acum 2,6 milioane de ani, la australopiteci, cu mult înaintea vânătorii.
Și aici este un mister evolutiv, căci în cazul unui animal oportunist, alergarea nu va face nicio diferență, atâta vreme cât prădătorii specializați, vezi cazul hienelor sau al vulturilor, pot simți prada în decurs de circa 30 de minute.
În concluzie, problema este departe de a fi rezolvată.
Este alergatul întipărit în genele noastre? Am evoluat pentru a fi alergători de anduranță? Iar dacă nu, de unde această rezistență naturală a speciei noastre? Iată câteva întrebări la care oamenii de știință nu au ajuns încă la un consens.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
