Se numește, în termeni de specialitate, visare cu ochii deschiși dezadaptativă (în engleză – maladaptive daydreaming) și poate fi un mecanism de coping în cazul persoanelor cu depresie, anxietate sau care au fost victimele unei traume.
Nu există încă studii care să arate cât de frecvent este acest tip de visare, însă doar pe platforma TikTok există zeci de milioane de postări și confesiuni ale unor oameni afectați, care simt că trăiesc vieți paralele în imaginația lor.
SmartLiving.
ro a discutat cu o tânără care și-a găsit refugiul dintr-o viață stresantă visând ore în șir cu ochii deschiși și, de asemenea, cu doi psihoterapeuți care au explicat ce este visarea dezadaptativă și când devine o problemă să visezi cu ochii deschiși.
Un lucru e cert: atunci când ocupă mai multe ore din zi și afectează activitățile zilnice, performanța profesională și sănătatea relațiilor reale, visarea se poate transforma într-un coșmar.
„Cred că aveam vreo 12-13 ani când am început să visez cu ochii deschiși ore întregi.
Acum știu că nu era ceva normal pentru un copil, că încercam să fac față abuzului verbal și emoțional.
Preferam să stau în camera mea cu orele, fără să ies afară, și să mă uit pur și simplu pe pereți, unde era un proiector imaginar.
Ce visam? Nu mai țin minte scenariile, dar ele erau în antiteză cu viața mea de atunci.
Părinții mei se certau tot timpul.
Zilnic.
Și-mi imaginam pur și simplu că sunt altfel, că-mi citesc povești înainte de culcare, cum văzusem prin filme, că suntem fericiți.
Că în casă nu urlă nimeni.
Am continuat să trăiesc în imaginație ani de zile, în liceu, la facultate, până la primul job… Cum să explic? Aveam o viață normală, eram o fată banală, timidă, care nu reușea să-și facă mulți prieteni.
Dar în imaginația mea, care-mi ocupa multe ore din zi și, uneori, din noapte, eram specială.
Eram sclipitoare, amuzantă, îmi imaginam dialoguri, că aveam mulți prieteni, diverse întâmplări.
Trăiam într-o realitate paralelă, iar acum regret sau mai degrabă mă simt vinovată că mi-am pierdut astfel timpul.
Am foarte puține amintiri reale din copilărie și adolescență.
Ce-mi declanșa visarea cu ochii deschiși? Suferința, de cele mai multe ori.
Și muzica.
De orice fel.
Cu timpul, mă pierdeam în scenarii imaginare de fiecare dată când mergeam cu trenul, când mă plimbam prin parc, când ascultam muzică, sau când, din diferite motive, nu aveam altceva de făcut.
Și acum, la 26 de ani, mi se mai întâmplă.
Pe stradă, uneori.
Dar acum, gândurile sunt mai degrabă intruzive, nu reușesc să le controlez decât cu mare efort.
Și sunt, în mare parte, negative.
Chiar dramatice.
Îmi imaginez tragedii, catastrofe.
Și mă sperie.
Îți dau un exemplu: sunt în Uber, șoferul pune brusc o frână și… nu se întâmplă nimic.
Își vede liniștit de drum.
În schimb, mintea mea o ia razna, fără să vreau: mașina se izbește puternic de o alta, ajung la spital, sunt în comă, plâng ai mei lângă mine și, până să-mi dau seama că totul e doar în capul meu, trec zeci de minute.
Mă trezește vocea șoferului: «Aici e bine?» Este.
Doar în mintea mea nu e…”, povestește, pentru SmartLiving.
ro, Alina, o tânără din București.
Maladaptive daydreaming sau, în română, visarea cu ochii deschiși în mod dezadaptativ, este, așa cum reiese și din experiența Alinei, un mecanism de coping în care persoana este distrasă compulsiv și pentru perioade lungi (uneori, pentru ore întregi) de la realitate de către propria imaginație.
