Strabismul este o afecțiune oculară în care ochii nu se aliniază corect și nu se concentrează simultan asupra aceluiași obiect, ca urmare a unei perturbări în controlul mișcării musculare a ochilor.
Devierea poate fi spre interior (strabism convergent), spre exterior (strabism divergent), în sus sau în jos și poate fi prezentă la un ochi sau la ambii.
Există diferite tipuri de strabism, fiecare având caracteristici clinice specifice.
Unele cazuri de strabism pot apărea înainte de vârsta de șase luni (strabism congenital) iar altele după ani, chiar și la vârsta adultă.
Strabismul poate fi cauzat de diverși factori, însă primul lucru care este luat în considerare este posibila asociere cu un viciu de refracție, cum ar fi miopia.
Dacă vederea unui copil este încețoșată din cauza miopiei (sau a hipermetropiei), este posibil ca ochii să fie nevoiți să se încordeze pentru a vedea clar, iar această încordare poate face ca ochii să se încrucișeze sau să se despartă.
Atunci când acești copii poartă ochelari pentru a-și îmbunătăți vederea, alinierea ochilor se poate îmbunătăți și ea.
La mulți copii, strabismul apare și fără o cauză evidentă, dar dintre cele comune sunt de menționat nașterea prematură, tulburarile neurologice, anumite boli sistemice cum ar fi sindromul Down sau alte tulburari genetice.
Pentru că alinierea oculară este controlată de creier, orice tulburare care afectează sistemul nervos central poate duce la strabism, inclusiv o febră severă, o boală sau chiar stresul resimțit de copil ca urmare a unui eveniment major în viața lui, cum ar fi separarea părinților sau schimbarea școlii, de exemplu.
Devierea ochilor poate fi permanenta sau intermitentă, strabismul fiind vizibil uneori doar în anumite poziții ale ochilor sau în timpul efortului vizual.
În cazurile severe, însă, devierea ochilor este constantă și vizibilă foarte clar.
Cea mai gravă consecință a strabismului este ambliopia sau ochiul leneș.
Acest lucru se întâmplă atunci când creierul copilului suprimă vederea într-un ochi pentru a preveni vederea dublă, ochiul care este folosit mai puțin devenind treptat „leneș”.
O altă consecință a strabismului este pierderea vederii binoculare, care este capacitatea de a percepe adâncimea, de a calcula distanțe și de a vedea în 3D.
O situație specială este pseudostrabismul, întâlnită la copiii cu vârste sub un an.
Ochii acestora pot părea încrucișați, fără ca în realitate să fie așa.
De obicei acest lucru se întâmplă la copilul care are un nas larg și plat sau un pliu de piele la pleoapa interioară.
Pe măsură ce copilul va crește, pliurile de piele de la baza nasului se vor atenua, iar impresia de „fugă” a ochilor va dispărea de la sine.
Cu toate acestea, potrivit unui studiu care a avut ca scop evaluarea incidenței strabismului la copiii diagnosticați inițial cu pseudostrabism și identificarea factorilor de risc pentru dezvoltarea strabismului, copiii pseudostrabismici cu vedere unică binoculară subnormală sau acuitate vizuală scăzută necesită urmărire pentru riscul de dezvoltare a strabismului adevărat.
Cu cât se va constata mai devreme existența strabismului și va fi consultat un oftalmolog, cu atât el va putea fi corectat mai ușor, doar prin purtarea de ochelari.
– Părintele poate observa că ochii copilului privesc în direcții diferite în același timp.
Când copilul este obosit, slăbit sau are febră, deviația este și mai pronunțată.
– Un alt semn este atunci când copilul închide un ochi sau își înclină capul atunci când se uită la un obiect.
– Tot un indiciu de strabism este și atunci când copilul închide ochii la lumină puternică.
Este vorba despre un strabism divergent, în care ochiul copilului „fuge” spre exterior, vede dublu și, firesc, îl va închide.
– Dacă se întâmpină proteste din partea copilului atunci când i se acoperă un ochi, nefiind mulțumit de cum vede cu ochiul slab, e posibil ca acesta să sufere de ambliopie.
Toţi părinţii care sunt purtători de ochelari sau care au purtători de ochelari în familie ar trebui să meargă cu copiii la un consult oftalmologic în jurul vârstei de 3 ani, chiar dacă nu observă nimic în neregulă până la această vârstă.
Dacă până la vârsta de 4 ani recuperarea vederii se face cu ușurință, între 4 și 6 ani acest lucru se realizează cu dificultate, iar după vârsta de 7 ani aproape că nu mai este nimic de făcut.
La copii, tratamentul începe în majoritatea cazurilor cu prescrierea de ochelari dacă este vorba de un viciu de refracţie necorectat, asociată în caz de ambliopie (ochi leneş) cu acoperirea ochiului sănătos (ocluzie), pentru a-l forța pe cel slab să vadă.
În caz de ambliopie profundă, ocluzia este totală (însemnând acoperirea ochiului sănătos), iar în ambliopia ușoară sau medie este parțială, adică doar câteva ore pe zi.
În strabismul cu deviație mică se mai poate recomanda reeducarea ortoptică (efectuarea unor exerciții).
Dacă aceste metode (purtarea ochelarilor și ocluzia) nu își dovedesc eficiența iar deviația persistă, următorul pas este tratamentul chirurgical.
De preferat este ca intervenția să fie efectuată înainte de vârsta de 4 ani și jumătate.
Trebuie însă avut în vedere faptul că vârsta optimă pentru operație depinde de vârsta la care a apărut strabismul.
Cu cât perioada dintre apariția strabismului și operație este mai mică, cu atât este mai bine.
Un caz aparte îl reprezintă strabismul congenital, care apare în primele șase luni de viață, care trebuie operat cât mai repede, altfel copilul nu va mai dezvolta vederea binoculară normală.
Chirurgia strabismului constă în slăbirea mușchilor hiperactivi și întărirea mușchilor hipoactivi.
Operația este una complexă, însă pentru că în tehnicile moderne se practică incizii mici, de 3-4 mm, recuperarea este foarte rapidă.
Trebuie totuși subliniat și avut în vedere că, uneori, nu este suficientă o singură operație, mai ales dacă este vorba despre un unghi mare de strabism sau dacă ambliopia este mare.
De asemenea, după operație pot fi necesare și exercițiile de reeducare ortoptică.
Sursa foto: Dreamstime.
com
