Acu 2 ani, când a-nceput nenorocirea acestui război (despre care mulți gândeau cu groază că va deveni Cel de-Al 3-lea, absolut mondial), am scris aici ceva despre drama mamelor.
Acea dramă care-i universală, însă în creștinism iluminată și reliefată dramatic și exemplar de către prototipul Precistei.
Adică de mama care știe deja de la zămislire, graviditate și naștere cum că pe Pruncul ei – oricât de aparte, ales și sfânt va fi urmat supracompensator ca să fie – tot îl va vedea cu proprii ochi începând cu lipsuri, frustări, amenințări, spaime, nevoi, călcând social și politic cu stângul, către final ajungând disprețuit, chinuit, crucificat, murind agonic.
Desigur, evangheliile incluse în Biblie nu spun, chiar de la începutul poveștii (Bunavestire) și despre partea cu crucificarea, cum din prima nu spun nimic nici despre vreo moarte și înviere.
Însă evenimentele biografice următoare, dar mai ales scrierile apocrife, legendele orale și cele colportate peste toate veacurile prin vorbe sau înscrisuri mai mult sau mai puțin rudimentare (de la prescurtat/rezumat mnemotehnic până la ornare literară), nu uită să sublinieze traumatologia psihologică a Sfintei Familii, inclusiv întărind dramatismul previziunilor omenești sau al tulburătoarelor presimțiri femeiești.
Toate convergând spre ideea că Marea Apoteoză, măreața Transfigurare/Metamorfoză și Slavă nu se vor împlini nicidecum fără de inițială umilință, dispreț, stigmă, crucificare și agonie pe de o parte, pe de-altă parte angoasă, chin, disperată durere maternă.
(Amintiți-vă și de celebra „Judecată a lui Solomon”, în care lăudăm doar luciditatea și șiretenia împăratului, în vreme ce psihologia de mamă e rezumată acolo în perfecta-i exemplaritate, extraordinara ei complexitate rămânând doar presupusă, niciodată analizată.
) Bărbații putem scrie, imagina și povesti multe și mărunte despre profunzimile și sfârtecările „durerii de mamă”.
Dar nu vom putea niciodată mărturisi ca după o experiență proprie, ca dup-o resimțire activă, nu ne-am putea asuma noi înșine asemenea traume.
Sunt/trebuie să fie aparte, excepționale, dincolo de închipuire, descriere, explicație, ilustrare.
Mai ales că, dincolo de ce-i fizic, anatomic și neural, se adaugă și copleșesc și chinurile emoționale și mentale, iadul sfâșierilor explozive și-al angoaselor nesecabile mistuind constant.
Oricât de hăruite cu intuiții și empatie, ficționalizările scriitorilor de cabinet suferă prin inautenticitate, prin virgulă, rest.
E posibil ca scrierile „participative” și „empatice”, adică înscrisurile de natură psihologală (de-or fi fost mai multe, fură alungate până la afurisenie și incinerare de către patriști precum Origen), să fi excelat tocmai în îngroșarea, până la zguduire sau îngrozire, a elementelor Naștere Suprafirească + bestialism și moarte prin chin, Virginitate Sfântă + mizerabilism omenesc, Fiu de Dumnezeu + ticăloșenie și blasfemie barbară, Înviere + persecuție și istorie criminală.
În povestirile orale, cele care nu s-au sfârșit niciodată și nicăieri în cadrul fluenței istorice, private, domestice și intime, aparținând religiozităților autentice, reale, obștești (și cu deosebire în sensibilitățile și referințele religiozităților feminine), au supraviețuit pseudoapocrife și legende încărcate cu destul de mult realism omenesc.
Au rămas vii, în sensul utilizării lor propedeutice și (auto)psihoterapeutice, prin reiterare mentală, prin proiecția de sine și raportarea directă a psihicului feminin față-n față cu Drama Arhetipală și exemplară a relației dintre Mamă și Fiu, devenită relaționare cotidiană, a fiecărei muieri-mame, față de pruncii proprii.
Oricum, orice mamă (normală sau ultramajoritară) dorește ca pentru sine, chiar mai presus de sine, un bine mare pentru proprii-i copii.
Deși presimte – iar chiar de la început și mai ales pe parcurs va avea de văzut constant – că viața și creșterea pruncilor înseamnă trudă, durere, calvar, sacrificiu, mortificare de sine.
Gândul evoluțiilor viitoare, nădejdea realizărilor superioare, nevinovata vanitate de a se lăuda cu bunăstarea/fericirea copiilor ajunși ceva/cineva, poate chiar o maturitate și mai ales o bătrânețe în care mulți dintre copii o mint (ea totuși fabulând frumos despre viața lor), știind că nu pot să mai înfigă genitoarei un pumnal de suferință dacă i-ar mărturisi cât de mizerabil o duc, iată destinul real al nu puținor mame.
Vise și credințe despre apoteoză și metamorfoză le susțin viața, realizările copiilor (ca și, eventual, ignorarea sau minciunile fiilor/fiicelor ajunși părinți), plus creșterea de nepoți pentru care bunicile se-ngroapă iar în maternalismul trudei învăluite în băsmirile și speranțele sentimentului religios, acestea constituie pentru multe mame și bunici suprema sau ultima bucurie.
În supraviețuirea bazată pe nădejdea parvenirilor și perpetuărilor „proslăvite” nu e nimic mai religios, adică mai perceptibil/experimentabil și mai consistent (la modul „carnal”), decât maternitatea.
Când ultimul dintre apostoli, Pavel, zice-ntr-o celebră epistolă că „femeia prin nașterea de copii se mântuie”, numai mințile ignorante și pripite au putut vedea în vorba sa minimalizare misogină.
În realitate, părerea sfântului presupunea inversul: contribuția organică la perpetuarea biologică, asocierea cu creația supranaturală/divină, dar poate în primul rând preocuparea și devoțiunea maternală, care conduc automat și invariabil la autosacrificiu și uitare de sine, reprezintă o veritabilă cale a minimalizării egoului, a smereniei redemptive.
Desigur, vorbesc aici exclusiv despre femeia-mamă, nu despre doamnele care ies din acest normativ dominant, din cotropitoarea dependență biologică a reproducerii, care își neagă maternitatea nu fără alte compensații, iar de nu, traume, care aleg cariere sau scopuri narcisic-egofile, reușind să trăiască bine sau foarte bine ca minorități sau ca excepții față de „norma” genului tipic feminin.
Lumea acestor doamne e cu totul alta, nu oricine e musai să vorbească/scrie întotdeauna despre toate/orice situații sau opțiuni minoritare, așa că intervenția în numele atitudinilor și alegerilor de tip antireproductiv și extrem-feminist, în contextul strict prezent, nu-și are loc proxim.
Desigur, există și problema psihologică a dificultății, de nu chiar a imposibilității înfrânării vagabondajului mental, a lejerității sau lipsei de coordonare ideatică căreia mulți i se lasă pradă, constant.
Dar ține de elementarul antrenament propriu fiecărui intelect, ține de exercițiul de concentrare (egal tematică și mentală) ca tocmai această experiență a rămânerii în subiect (ba chiar și în atmosfera contextului), să se identifice cu lectura, cu dialogul autor/cititor în fiece text.
Așadar, revenind, adică evitând alergatul peste alte câmpuri sau bălării divagante, hai să cultivăm pe moment aceeași grădină, așternându-ne dempreună la aceeași masă, în același colocviu.
Să ne gândim măcar și numai o clipă la mama ukrainiană, la mama rusă, de ce nu și la mama africană (cea atât de frecvent batjocorită și terorizată și călcată-n picioare-n fel și chip, cea mult prea familiară cu măcelul, dar la care chiar niciodată nu gândim, nici simțim).
De orice apartenență sau solitudine, de-orice nație, limbă, religie, la absolut orice nivel de cultură/incultură, mama-i mamă și este imposibil ca atunci când îi moare copilul să nu resimtă, pe deplin, că moare de-adevăratelea, rău și ireversibil, chiar ea însăși.
Majoritatea covârșitoare a mamelor mărturisitoare subliniază clar și acut: moartea cărnii din carnea ta și-a sângelui din sângele tău e inconsolabilă, nu trece niciodată, n-are vindecre.
E mult mai gravă decât propriul orfanat, mult mai împovărătoare decât orice văduvie.
Constant o cari printre celule și-n nervi, o resimți și respiri în fiece clipă, chiar până la expirul ultim al expierii.
E multă metafizică și în biologic, între intimitatea dintre instinct/inconștient, trup individual, progenitură filială și identitate ființială, chiar dacă încă negăm infatuat și prostește un atare adevăr.
Iată și de ce este greu, este foarte greu să sărbătorești jubilant exact atunci când îți poruncește calendarul, când te obligă tradiția, obiceiul, chiar și legile muncii și socialul întreg dându-ți liber și ordonându-ți: bucură-te!, celebrează! Unii, poate foarte mulți, reușesc asta.
Unii, chiar dintre cei la care nu te gândești, de la care chiar aștepți să petreacă și să se veselească sincer alături de tine, n-o pot face.
Ori o fac forțat, de formă, fără de-ales, adică disimulează, mint.
E multă formalitate goală, ba chiar și jale, traumă activă sau măcar anxietate ascunsă, nu numai banală inadecvare sau lipsă de chef, în foarte multe ocazii, în multe ceremonii, sărbători, datini.
Iată Paștele.
Sărbătoarea – oficial vorbind – a Învierii.
Față de care toată lumea își lasă fantezia să vagabondeze înspre egofilele iluzii ale eternizării eului propriu, în care se anticipează toate formele de preafericire postumă, de rai nesfârșit (fie el întru Domnul, cel atât de lejer luat drept garant pentru cea mai vorace superiorizare, care e înveșnicirea sinelui egofil).
Ajunge să crezi în Frumos și în Bine, în Adevărul ilustrat de formule simpliste și fixe despre credință și Hristos/Dumnezeu, sau în iluzia că răul nu ține.
Totuși, iată că fiecare generație vede și mulți inși participă la executarea și exercitarea sistematică a Răului.
Unită sau dezbinată, decalată și plurificată, Europa are în coaste cu nedezmințire războiul criminal și distrugerea hâdă, orice pace, liniște și normalitate rămânând periclitate.
Nu doar civilii care mor precum muștele secerate de uragane și vijelii, ci și militarii care mor forțat și absurd, toți au mame ce plâng, au mamele mutilate psihic.
– Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
