Îmi vine destul de greu să înţeleg care pot fi câştigurile cantonamentelor din această perioadă, fiindcă eu provin din generaţia celor cantonaţi la munte în perioada anilor ’60 şi ’70, când luam în piept pantele înzăpezite până ajungea transpiraţia să îngheţe pe noi, pe dedesubtul treningurilor ălora groase, din bumbac, care se îmbibau şi ajungeau să cadă de pe noi, în alergare.
Iar ce era pe sub ele, transpiraţia adică, îngheţape piele.
Avea farmecul ei toată demența aia, ajungeam rupţi în bucăţi în vestiarul unde ne aştepta o oală enormă cu ceai de zahăr ars (acum ar fi considerat otravă de nutriţioniştii lu’ Peşte!) şi o traistă de lămâi tăiate în sferturi.
După ce beam ceaiul, ne băgăm la duşuri, de unde aproape că n-am mai fi ieşit, dacă era după noi, fotbaliştii.
Scopul declarat (şi realizat în proporţie de 1000%!) era de a ne oxigena plămânii, de a mări capacitatea respiratorie şi deci rezistența la efort prelungit.
Asta se petrecea vreo 12-15 zile, chiar la reluarea pregătirilor, cam pe 5-7 ianuarie, niciodată mai devreme sau mai târziu.
Cu cât ne apropiam de primăvară şi de reluarea campionatului, cu atât se înteţea lucrul cu mingea, apoi veneau amicalele, iar când chiar se reluă campionatul, alergam ca nebunii, de parcă aveam câte 3 plămâni fiecare.
Ăştia se duc în Turcia, joacă două meciuri dacă nu plouă torenţial, între meciuri fac socializare pe bază de telefoane, tablete şi laptopuri, mai pierd două zile la plecare, cu avioane şi autocare, două la întors, din 10 le rămân cam 6-7, alea în care joacă două sau treimeciuri cu adversari din campionatul azer sau uzbek, iar ăia mai răsăriţi cu echipe din liga a 3-a din Elveţia sau Austria.
Când o să aflaţi la ce sunt bune cantonamentele astea din Turcia, vă rog mult să-mi spuneţi şi mie.
