Am șovăit să folosesc titlul exclamativ de mai sus.
La fel am fost reținut să păstrez într-o asemenea măsură tonul entuziast, de la un paragraf la altul, cum am ajuns să o fac.
Într-un final am ales să-mi dau voie exclamațiilor, urmând stilul sincerității necoafate care străbate cartea despre care vorbesc.Pandemi(i)ocrația lui Dan Pavel[1], de 841 de pagini (format mare), rămâne pasionantă de la început până la sfârșit.
Acoperă subiectul pandemiei în integralitatea lui (asum și acest cuvânt, atât încât să rămână rezonabil), de la ante-semne până la relativa transformare a Covid-19 în ceva mult mai benign.
Îl acoperă nu doar cu multe detalii de ordin epidemiologic, ci urcând spre multiplicitatea cauzalităților socio-politice și invitând la semnificațiile mai profunde ale fenomenului.
Am citit articole, câteva lucrări cu pretenție de studii, am răsfoit câteva cărți despre pandemie[2].
Dar Pandem(i)crația are o cu totul alta anvergură (nu mă refer la numărul de pagini).
Este o poveste despre omenire la începutul secolului XXI.
Mă întreb chiar dacă nu cumva titlul nu pune în umbră miza cărții – deși nici nu se poate lipsi de cuvântul „pandemie”.
Cartea vorbește despre lumea contemporană privită prin luneta unei boli care a făcut să tremure populația de 8 miliarde de oameni a planetei.Din cartea lui Dan Pavel aflăm ce este coronavirusul și particularitățile Covid-19, parcurgem istoria vaccinurilor, inventarul rețetelor naturiste și a improvizațiilor, măsurile universale de combatere și efectele lor particulare.
Descoperim o mulțime de statistici: ale îmbolnăvirilor și deceselor pe categorii de vîrstă, pe categorii sociale, pe regiuni și pe continente, cu detalii de la țară la țară.
Este evaluată credibilitatea raportărilor, sunt disecate dezinformarea, teoriile conspiraționiste și rolul lor catastrofal în multiplicarea numărului de victime.
Autorul a urmărit cu scrupulozitate subiectul medical al pandemiei, dar a fost atras vizibil de dimensiunile ei politice și economice.Marea preocupare a cărții sunt concluziile de natură morală și intelectuală pe marginea „acestei aventuri a umanității”.
Comentariile categoriei însoțesc întregul parcurs al textului.
Vor fi enunțate explicit în Partea a III-a: „Starea morală și intelectuală a umanității”.
Dan Pavel folosește subiectul epidemiei precum un vehicul de înaintare pentru a dezbate marile teme ale secolului nostru.Face incursiuni geografice, istorice, antropologice, tehnologice (aduse la zi), discută ultimele evoluții din mai multe domenii științifice, rolul științei și tehnologiei în pandemie și dincolo de ele, situația democrației în lume, raporturile geostrategice implicând Statele Unite, China lui Xi, Rusia lui Putin, India lui Modi, Brazilia lui Bolsonaro etc.
Dar nimic scolastic.
Totul este incredibil de viu.Un farmec al cărții constă în trecerea de la scara cea mai mare la scara foarte mică.
De la temele grandioase la portretele (schițate uneori prin declarații sau serii de fapte) ale unor personalități politice, medicale, filantropice, științifice care au avut un cuvânt de spus în perioada pandemiei: Trump și Biden, Putin și Xi, Ludovic Orban și Florin Câțu, Arnnold Schwarzenegger și Rodrigo Duterte, Bill Gates și George Soros, Chris Witty și Anthony Fauci.
De la statistica pierderilor naționale, la morțile personalităților literare, artistice, cinematografice, muzicale, sportive etc.
Portretele au trebuit să împace relevanța și concizia.Dan Pavel acordă calificative aproape amuzante prin tăria lor.
Cu privire la „delirul comparativ și trivializarea statistică” legate de pandemie scrie: „Au fost perioade în viață în care pur și simplu m-am ferit să intru în controversă cu asemenea creaturi, pentru că fanaticii și incompetenții nu țin cont nici de argumente, nici de realitate”[3].
Vorbește despre „coșmarul epistemologic al negaționismului legat de Holocaust și Gulag”.
Enunță și denunță inegalitățile din democrațiile liberale („anomalii persistente, dăunătoare”, dar „explicabile din punct de vedere istoric și pragmatic”), însă susține apăsat că acestea nu pot fi comparate cu discriminările și persecuțiile din alte părți ale lumii.
Exigența standardelor aplicate societăților democratice, observă el, este complet decontextualizată și face abstracție de ce se întâmplă în restul lumii, ajungându-se să fie puse în umbră statele în care se comit zilnic crime împotriva umanității.Un exemplu de judecată cu miză îi oferă „cazul George Floyd”.
Afro-americanul a murit la 25 mai 2020 după ce un polițist și-a apăsat cisma peste gâtul lui timp de 9 minute, pe carosabil, în urma unui incident minor.
Detaliază empatic cu victima, tortura la care a fost supus Floyd și explică protestele care au urmat prin repetarea unui scenariu de coșmar.
Și totodată, denunță că în America, în acest caz, „justiția s-a făcut în stradă, la televizor, pe rețelele sociale”.
Torționarul, Derek Chauvin, a fost trimis în judecată pentru second-degree murder, ceea ce ar fi cerut demonstrarea intenției de a-l omorî pe Floyd – presupoziție lipsită de bun simț.
Amintește și celebrul „caz O.J.Simpson” pentru a concluziona: „Comiterea cvasideliberată a unei erori judiciare, în numele political corectness și a luptei antidiscriminare, a mutilat justiția americană și statul de drept american, dar mai ales impietează asupra conștiinței celor care au pus justiția socială mai presus de dreptate”[4].Nu este singurul loc în care autorul intersectează tema „corectitudinii politice”.
Îi explică stilistica, îi recunoaște rostul și-i refuză formele aberante.
Dan Pavel apreciază că, în sine, expresia „virus chinezesc” este rasistă (precum „gripa spaniolă”), deci preocuparea pentru a da o altă titulatură este firească.
Dar, adaugă el, depinde cine folosește expresia și în ce scop.
S-ar face o enormă nedreptate dacă folosirea deliberată a sintagmei ne-ar împinge să trecem cu vederea „imensa responsabilitate a autorităților comuniste din China în ascunderea pandemiei”[5].Salut echilibrul lui Dan Pavel în tratarea subiectului complex al corectitudinii politice, dominat cel mai des de opozițiile superficiale.
Subliniez siguranța cu care vorbește despre „o extremă dreaptă” și despre „o extremă stângă” în America pe care le califică „precum gemenii lipiți unul de altul care nu pot fi separați nici măcar prin proceduri chirurgicale”[6].
Gemeni, dar nu tocmai simetrici.
Circa 80% dintre violențe sunt ale extremei drepte.
Dan Pavel acordă multe pagini fostului președinte Donald Trump, faptul că „în fruntea democrației americane s-a aflat un lider cu porniri autoritare, cu trăsături fasciste, care a lăsat să se înțeleagă că nu va ceda puterea dacă va pierde alegerile”.
Atitudinea față de Donald Trump descrie bine construcția mentală a autorului.
Când se referă la fostul președinte, Dan Pavel „se adaptează” lăsând la o parte limbajul academic, preferând formulări de genul: „Donald Trump mințea cu nerușinare”[7].Remarcabil mi se pare și felul în care autorul se descurcă printre multe referințe la organizația de extremă stângă Antifa, în condițiile în care este aproape imposibil să găsești în descrierea, analiza și interpretarea ei „obiectivitate și neutralitate”.Ar fi de și notat modul nuanțat în care Dan Pavel discută tema demolării monumentelor în Statele Unite, diferența dintre memorialele celor care au luptat cu arma în mână împotriva desființării sclaviei negrilor și statuile care au suferit în „logica resentimentului prezenteist și revizionist” (monumentele dedicate lui Cristofor Columb, „părinților fondatori”, ale altor președinți, personalități politice străine ș.a.) în urma acțiunilor unor „personaje resentimentare lipsite de cultură”[8].Paragraful anterior a enumerat exemple legate de societatea americană, între alte comunități politice, cea mai prezentă în carte.
Dan Pavel face o pledoarie democrației americane, aș spune, din unghiul notoriu a ceea ce Michael Walzer a numit „a fi critic loial”[9].
În special relevante sunt paginile despre polițiștii americani.
O mostră: „Sunt multe opere literare, articole de presă, filme celebre și seriale extraordinare cu polițiștii americani.
Exemplele pozitive sunt adevărate și nenumărate.
Sunt adevărate și cele negative, dar acelea sunt mereu sancționate, concediate, trimise la închisoare, chiar dacă nu se va ajunge la eliminarea lor completă”[10].
Sub flamurile lui pozitive, Dan Pavel nu scrie cu declamații.Pentru cititorul a cărui relație cu lumea este intermediată în cvasitotalitate de presă, se va dovedi impresionantă analiza pe care Dan Pavel o face Poliției din Statele Unite.
Amintește îndemnul anarhist „atât de absurd” al desființării poliției, îl completează cu motivele combativității acesteia și iarăși adună cifre: 33.000 de bande active în 2011, succesul reducerii criminalității, procese precum militarizarea poliției, evenimente, cazuri.
Vorbește despre brutalitatea poliției ca despre un efect colateral al creșterii rolului forțelor de ordine într-o societate plină de arme și de delicvenți periculoși (un milion și jumătate de bandiți) care a reușit să scadă omuciderile la nivel național, în circa 20 de ani, la jumătate, iar într-un oraș precum New York, de aproape o zece ori.
A avut în vedere, drept context, și sistemul de justiție american „cel mai dur din lumea liberă” și cea mai mare populație în sistemul penitenciar din lume (peste 2.300.000 de deținuți).Dan Pavel simte nevoia să aducă laude și militarilor din Statele Unite.
Aceștia nu au fost folosiți niciodată împotriva propriei populații.
Militarii de elită ai celei mai mari puteri din ultimul secol reprezintă o meritocrație în care s-au afirmat membrii tuturor categoriilor (sociale, etnice, religioase).
Îl amintește pe fostul Defence Secretary în Cabinetul Trump, James Mattis („un avid cititor”; cărțile lui preferate formează o listă „mai lungă decât lista de lecturi făcută din proprie inițiativă a multor studenți din ziua de astăzi”) care l-a acuzat pe fostul președinte că îi întărâtă pe americani unii împotriva altora; pe fostul comandant al trupelor SUA din Afganistan, John R.
Allen, autorul unui articol din Foreign Policy, unde afirma că „alunecarea către iliberalism pare foarte bine să fi început la 1 iunie 2020”; intervenția decisivă a altui Defence Secretary, Mark Esper, care a refuzat să folosească armata împotriva protestarilor și invocarea Insurrection Act, la cererea lui Trump și a trimis trupele în garnizoane[11].Dan Pavel are un fel de poftă de a spune adevărul și atunci când acesta îi afectează idolii.
Cu privire la ierarhia responsabilităților pentru ravagiile pandemiei, SUA s-ar afla extrem de aproape, spune el, de China.
Anumite informații și cercetări ale jurnaliștilor de investigație indică faptul că autoritățile americane de la cel mai înalt nivel au fost informate cu câteva luni înainte despre ce se petrecea în Wuhan.
Se întreabă: de ce SUA au fost cea mai afectată țară de pe planetă la pandemia coronavirusului? și răspunde negând explicațiile simpliste.
Donald Trump a fost vinovat, dar o imensă responsabilitate revine tuturor celor care nu au respectat regulile, s-au comportat antisocial deliberat, cinic, au preferat să se simtă bine, să fie confortabili.
Va adăuga: „Miracolul democrației americane din timpul pandemiei și dintotdeauna a fost dinamismul organizațiilor civice, noncivice și anticivice ale societății civile”[12].Energia nemaipomenită desfășurată pe 841 de pagini are și ea, desigur, o explicație în construcție.
Una ar fi dimensiunea polemică.
Nu am spațiu decât de un exemplu.
Vorbind despre polițiștii români, despre tovărășiile lor cu interlopii, lipsa de respect, agresivitatea lor inutilă, Dan Pavel continuă: „Culmea, m-am înțeles mai bine cu șefii lor, cu miniștrii de interne postcomuniști și consilierii lor, cu generalii, cu comisarii, am și jucat fotbal cu unii sau am vorbit la reuniuni moderne ș.a.m.d.
Căpeteniile poliției sunt mai umanizate, mai civilizate, chiar mai educate (…).
Am menționat toate acestea pentru a sublinia contrastul cu polițiștii americani”[13].Bucata citată introduce o altă dimensiune care asigură cărții atractivitate: comentariul subiectiv.
Aici: „Am citit acele volume [ale lui Nicolae Iorga adunate în Oameni care au fost] și eram șocat de faptul că acolo descopeream despre cei evocați lucruri care nu existau în manualele de istorie sau în alte cărți, articole sau documente.
În plus, eram conștient de calitatea excepțională a oamenilor din această parte a lumii, din perioadele în care au fost lăsați liberi, să se educe aici sau oriunde în lume, să creeze, să facă averi, să își ajute comunitățile și semenii”[14].Profesorul universitar aduce în discuție, fără reținere, trăirile sale pe marginea a ceea ce discută.
Intervențiile lui polemice ori evocatoare au umor, nu sunt radicale, ci flamboaiante; și mai ales, nu sunt încrâncenate și, la celălalt capăt, nu sunt mitologizante.
Sugerez cititorului, în acest sens, ultima lui carte, Iuliu Maniu în jurnalul lui Corneliu Coposu,un exemplu a ceea ce poate însemna harul admirației și veghea lucidității în judecarea unor mari personalități politice.Referirile la propriile gânduri și sentimente nu reușește multora.
La Dan Pavel au succes căci ele nu exprimă nici narcisism, nici egocentrism, iar la capătul lor nu găsești infatuare.
Impresia este a unui prea plin care dă pe afară.Citez: „Este imposibil să nu te gândești că măsurile ferme luate de guvernul neo-zeelandez condus de Jacinda Arden față de manifestarea unui singur caz conunitar demonstrează că în acea parte a lumii sănătatea și viața unui om valorează mai mult decât în alte părții ale lumii!!!”.
Va adăuga, peste multe pagini, rezultatul investigației sale: „Revin la teza principală expusă în aceste pagini: au fost mult mai puține cazuri de infectări și decese în statele conduse de femei sau unde acestea au jucat un rol cheie.
Sunt fapte.
Faptele nu pot fi negate”[15].
Sunt fapte despre care Dan Pavel scrie cu mulțumire.
Mulțumirea lui exprimă un feminism neafectat.
_ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.roRevin, autorul Pandem(i)crației accentuează, în variate feluri și momente, diferența dintre democrație și sistemele autorita
