Dragii noștri, dragi părinți au ajuns bodyguarzi.
Îi întâlnim peste tot.
Sunt la farmacii, într-un paradis.
La supermarket, unde-i infern.
Și sunt așa bătrâni că am uitat de ei pe lume.
În loc să-și vadă de viață, de călătorii, de fitness, stau și așteaptă ca zilele să le treacă în locuri care ar trebui să aibă grijă de ei.
Pe mine cine mă apără cu adevărat?Scriu acest articol cu milă.
Ceea ce nu e normal.
Scriu despre paznici, despre bodyguarzi.
Despre oameni cu rol precis și Putere fizică.
E nevoie de vigilență, nu? E nevoie de reacție rapidă, nu? E nevoie ca pagubele dintr-un loc comercial să fie cât mai mici.
Deci, iată-mă copleșit de sentimente și iată că văd că omul vigilent și puternic este prea mic pentru o lume atât de forțoasă.
Să nu uităm că poporul român merge la Sală, rupe ganterele.
Cum așa popor poate fi oprit de la rele de niște bunici, părinți, care dacă nu le aud, greu le potrivesc.
Sunt bătrâni unii cât secolul.
Nu degeaba am făcut comparația cu președintele Ion Iliescu.
Păi, dacă vezi bunici ca bodyguarzi e clar că Ion Iliescu a mințit.
Dacă ar ieși mult din casă și-ar vedea roadele… Bunicii, părinții noștri sunt cei pe care Ion Iliescu i-a amăgit cu vorbe frumoase trei mandate.
A construit o Românie strâmbă, a inegalițăților radicale.
Dacă ar fi avut o pensie rezonabilă, toți bunicii noștri, părinții noștri n- ar trebui să-și câștige crunt existența.
Îl vedeți pe Mitrea, pe Năstase bodyguarzi? Pe ei Ion Iliescu i-a protejat.
Pe milioane i- a amăgit.
Acești oameni nu au cum să apere ceva.
Se rup dacă se grăbesc, n- au condiție fizică nici cât o vrabie.
Nu cântă nici cât o mierlă.
Îți vine să-i ajuți tu, ei cum să te ajute? Sigur prezența lor acolo se bazează pe faptul că nimic grav nu se va întâmpla.
Asta e ca la 112, unde vine Salvarea fără doctor.
Ați prins faza? Ambulanțele lui Arafat nu au doctori în ele toate.
Multe au un șofer și un asistent, amândoi îți iau tensiunea, îți dau oxigen pe moacă.
Dacă e groasă, sună la dispecerat.
Cam așa e și cu bunicii noștri bodyguarzi, săracii.
Sună după forță, dacă e nevoie.
Să închei acum cu o încântătoare priveliște cu bunici bodyguarzi.
Tabloul Este la Ministerul Culturii.
Clădirea uriașă și tiranică are un gazon pârlit.
Vreo șase posturi de bodyguarzi cu coșmelii.
Ce apără bunicii mei? Apără gazonul de intruziunea vajnică a câinilor și oamenilor.
Mai ales câini.
Mișto.
Îi văd cu milă cum aleargă greu să prindă vreun câine obraznic cu stăpân arogant de pe o întindere plină de buruieni și de mult pârjolită de soare.
Este simbolic aici la Cultură cum misiunea bodyguarzi, că-s mulți, intră în derizoriu.
e complet deraiată.
Se apără de soare iarba tocită de la minister.
Acum iar mă apucă mila și mustrarea de conștiință.
De ce? Oamenii ăștia au o pâine de mâncat, o singurătate uriașă de îngropat.
Dacă nu mai sunt angajați, ce fac ei? Pensii de nimic și copiiiiiiiiiiiii care i-au uitat, i-au îngropat de mult.
Totuși, egoist, mă întreb: pe mine cine mă apără?
