Lepenski Vir e un sit arheologic spectaculos, aflat la o aruncătură de băț – aproape literal – de România, pe malul sârbesc al Dunării.
Acum opt mii de ani, oamenii din zona Porților de Fier au fost printre primii europeni, dacă nu chiar primii, care au locuit alături de o populație venită din Anatolia, care aducea în desagă prima mare revoluție a omenirii: agricultura.
La confluența dintre cele două civilizații au apărut lepenienii.
Pe o terasă a Dunării, ei au construit locuințe cu plan trapezoidal, pe podelele cărora au așezat bolovani de gresie sculptați.
O parte dintre acești bolovani au chipuri bizare, de oameni-pește sau poate de pești-om.
Chipurile lor sunt gânditoare și sigur nu vesele.
Ce au vrut să spună, prin aceste sculpturi, creatorii lor? Erau ofrande pentru strămoși? Erau reprezentări ale unor zeități legate de Dunăre? Greu de răspuns.
Lepenski Vir e un tărâm al posibilităților și probabilităților, al speculațiilor și incertitudinilor.
O vizită acasă la lepenieni nu te prea lămurește, ci mai mult îți ridică întrebări.
Așadar, la drum!***De la barajul Porțile de Fier, cu punctul de trecere a frontierei aferent, sunt 70 de kilometri, prin defileul săpat de marele fluviu, până la Lepenski Vir.
Ar fi cam o oră și un pic cu mașina, respectând regulile de circulație.
Dar, șoseaua care se curbează sincron cu meandrele Dunării e atât de frumoasă, încât viteza medie de deplasare scade vertiginos, din cauza numeroaselor opriri în puncte de belvedere, de unde se vede foarte fotogenicul mal românesc al fluviului.
E o ironie fină a geografiei, aici: malul românesc e mai frumos, dar ca să îl observi temeinic, trebuie să îl vezi de pe malul sârbesc.
Partea bună e că sârbii au tăiat șoseaua lor, prin păduri, la o altitudine mai mare decât cea de la noi, iar perspectiva de la înălțime asupra defileului danubian e o valoare adăugată umană la spectacolul naturii.
După trei-patru pauze de fotografiat, am ajuns, într-o zi toridă de vară, la Lepenski Vir, mânat de curiozitatea stârnită de un articol din New York Times despre ciudații oameni-pește de aici.
De fapt, ce se vizitează acum nu este situl arheologic original, deoarece acesta a fost acoperit de apele Dunării, după ridicarea barajului de la Porțile de Fier I, finalizat în 1971.
Stațiunea arheologică a fost mutată, însă, bucată cu bucată, și reconstruită deasupra lacului de acumulare.
Prima surpriză a fost dimensiunea monumentală a suprastructurii de sticlă și metal pe care sârbii au ridicat-o peste situl arheologic.
Pe la noi, nu am văzut ceva asemănător ca dimensiuni decât la bazilica paleocreștină de la Niculițel.
Locuințele și artefactele lepeniene sunt protejate de un acoperiș imens de sticlă, cu rădăcinile într-o construcție de metal, vopsit alb.
Structura seamănă întrucâtva cu o tribună acoperită a unui stadion, dacă ar fi închisă și latura dinspre teren, aici terenul fiind partea dinspre Dunăre.
Subprodusul mai puțin plăcut al soluției arhitecturale este zăpușeala din interior, care te trimite cu gândul mai degrabă la un spațiu mediteranean, nu danubiano-carpatic.
Traseul de vizitare nu este lung, situl se vizitează în maximum o oră.
Mai întâi se intră la vizionarea unui film de epocă (plicticos și nelămuritor) legat de istoricul descoperirilor de aici, apoi se vizitează expoziția de artă, iar apoi se coboară pe terasa unde se află fundațiile mai multor locuințe cu plan trapezoidal.
La final, în afara clădirii, se vizitează o astfel de locuință reconstruită.
Punctul de maximă atracție este, desigur, colecția muzeală, unde se pot vedea celebrele pietre de râu sculptate în chip de om.
La un număr de 70 de locuințe identificate, au fost găsiți 94 de bolovani care pot fi considerați prelucrați artistic.
Dintre aceștia doar câțiva au fețe umanoide.
Arheologii le-au botezat cu nume ca „Strămoașa”, „Adam”, „Vraciul” etc.
Un numitor comun al lor sunt ochii gânditori și colțurile buzelor coborâte.
Oricât de diferiți ar fi fost oamenii de acum opt mii de ani, ei trebuie să fi zâmbit ca și noi.
Iar colțurile lăsate ale buzelor sunt inversul zâmbetelor.
***De ce aceste grimase triste? Arheologii și istoricii nu se înghesuie cu răspunsurile.
Cel mai probabil scenariu este că acești bolovani sculptați, care au fost găsiți cel mai adesea pe podelele locuințelor, aveau o semnificație religioasă.
În acest scenariu, lepenienii atribuiseră un rol supranatural vârfului Trescovăț, care se înalță peste Dunăre, pe partea românească, chiar în fața terasei pe care a fost construită așezarea.
Planul trapezoidal al locuințelor este pus în legătură cu forma pe care o are Trescovățul privit de aici.
E interesant că, deși zona Porților de Fier era bine populată cu așezări permanente acum opt de ani, doar la Lepenski Vir s-au găsit asemenea artefacte, lucru care duce cu gândul la un scop ceremonial/ ritualic al așezării.
Mult timp au planat incertitudini și cu privire la datarea și punerea în context geografic a descoperirilor.
Lepenski Vir a fost săpat de arheologi în anii 1960, preventiv, înainte de inundarea zonei de apele lacului de acumulare de la Porțile de Fier I.
La fel, arheologii români au săpat pe celălalt mal, în mai multe puncte.
Și ei au găsit urme de locuire intensă din aceeași perioadă.
Părerea general acceptată acum este că lepenienii și vecinii lor din așezările apropiate, de pe ambele maluri ale fluviului, făceau parte dintr-o cultură comună denumită Lepenski Vir – Schela Cladovei.
Ultimul nume vine de la cea mai relevantă stațiune arheologică de pe partea românească a Dunării, aflată acum pe raza municipiului Drobeta-Turnu Severin.
Această populație de la Porțile de Fier a jucat, fără să știe, un rol de deschizător de drumuri în istoria Europei, fiindcă aici a avut loc primul contact de durată între băștinașii europeni, vânători-culegători, și primii agricultori sosiți în Europa, din Anatolia, via Balcani.
Ca să punctăm și terminologia științifică, băștinașii europeni erau o populație mezolitică, în vreme ce nou-sosiții erau una neolitică, cu tehnici mai avansate de prelucrare a pietrei și, mai ales, cu știința de a cultiva pământul și a crește animale domesticite.
Probabil cele două populații au locuit inițial separat, dar fuziunea lor a fost inevitabilă, până la urmă, fiindcă, spre deosebire de restul vânătorilor-culegători europeni, cei de la Porțile de Fier locuiau în așezări permanente, acest lucru fiind posibil datorită abundenței de pește.
Astfel, nefiind nevoiți să se mute dintr-un loc în altul pentru a-i exploata resursele, și obișnuiți cu traiul sedentar, ei au rămas vreme de mai multe generații alături de nou-sosiții agricultori, sedentari și ei, mulțumită agriculturii.
-Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.
ro
