Demisia Occidentului din poziția de hegemon dispus să lupte și să înfrunte dictaturile orientale este exact factorul pe care mizează agresorii.
Putin, Xi, ayatollahul și dolofanul nord-coreean cu pataloni bufanți și freză care spune multe despre frustrările personale știu, fiecare în parte, că SUA, NATO și democrațiile în general nu mai sunt dispuse să intre în război și să-și apere aliații și prietenii de la frontierele geopolitice.
Pe scurt: *„Lumea celor patru războaie” poate părea un scenariu catastrofal de film prost, dar este totuși o posibilitate spre care ne îndreptăm în marș forțat.
Este o chestiune de ani, nu de luni dar nici de decenii, deci putem vorbi de termen mediu.
Dacă spunem 2030, de exemplu, adică pragul dintre decenii, ca termen de refrerință, trebuie luat doar orientativ, nu ad literam.
Se poate întâmpla oricând și depinde de multe variabile.
Unul din cele patru războaie potențiale este deja în plină desfășurare, al doilea este pe buza prăpastiei (deși cred că, după necesarul răspuns al Israelului, țintit și bine calculat, Iranul nu va dori să intre acum într-un război major direct cu Israelul, dorind mai degrabă o pregătire mai puternică în anii următori și mai ales finalizarea producției armei sale nucleare), iar ultimele două, cele din Asia, sunt pe drum.
Temperatura politico-militară este în creștere în Europa de Est, în Orientul Mijlociu, în Strâmtoarea Taiwan și în Peninsula Coreeană, adică pe marile falii geopolitice care despart lumea democratică de dictaturile orientale.
Chiar dacă ar dori, este evident că SUA nu pot apăra toți aliații și prietenii în același timp.
A lupta pe patru fronturi este imposibil, chiar și pentru armata americană.
Greu de grezut că America ar putea duce mai mult de două fronturi grele în același timp.
Democrațiile de care vorbim, cele din Europa, Orientul Mijlociu și Asia vor trebui să-și crească masiv și rapid capacitatea de apărare (armament, trupe, muniții și logistică de război) și să fie pregătite să se apere împotriva agresiunilor externe, singure sau în diferite formate colaborative regionale.
În opinia mea, prioritare pentru orice guvernare de la Washington în anii următori vor fi Taiwanul și Israelul, din motive strategice globale și culturale profunde, care țin de primul eșalon al intereselor americane în lume și de fibra tradițională a societății americane, motive pe care nu e cazul să le detaliem aici.
Dacă agresiunile s-ar produce pe rând și nu simultan, da, este posibil ca SUA să lupte din nou pentru a apăra Europa (posibil, limitat și în anumite condiții, dar nu cert), însă trebuie să fim lucizi și conștienți de prioritățile lor strategice, chiar dacă americanii vor refuza întotdeauna să le ierarhizeze.
Demisia Occidentului din poziția de hegemon dispus să lupte și să înfrunte dictaturile orientale este exact factorul pe care mizează agresorii.
Putin, Xi, ayatollahul și dolofanul nord-coreean cu pataloni bufanți și freză care spune multe despre frustrările personale știu, fiecare în parte, că SUA, NATO și democrațiile în general nu mai sunt dispuse să intre în război și să-și apere aliații și prietenii de la frontierele geopolitice.
Diviziunile ideologice interne ale democrațiilor, otrăvirea rețelelor sociale cu dezinformare și fake news, ascensiunea extremelor, la stânga și la dreapta spectrului politic (ambele critice la adresa guvernelor occidentale, „pacifiste” și „non-intervenționiste”), transformările sociale și culturale profunde din societățile vestice, comoditatea și mediocritatea liderilor politici occidentali care vizează cu prioritate realegeri liniștite în funcții și mandate fără probleme, populismul democratic, dezarmarea (la propriu) a Vestului după încheierea Războiului Rece în 1990, egoismul financiar, toate acestea pun umărul la lipsa de combativitate a democrațiilor occidentale, care ar vrea să scape ușor și să evite confruntarea cu tiranii, chiar cu prețul de a sacrifica vecinătățile.
Prima pe cale de a fi sacrificată este Ucraina.
Sacrificarea ei a început.
Occidentul nu îi mai livrează aproape nimic de o jumătate de an.
Dacă nu primește urgent (în termen de săptămâni, maxim luni) arme și muniții pentru a împinge războiul „în prelungiri” (ideal ar fi 2025-2026), sperând într-o reechilibrare a raporturilor de forțe sau în prăbușirea economiei de război a Rusiei, Ucraina ar putea cădea anul acesta.
Israelul, în schimb, are forța să lupte singur cu dușmanii din regiunea ostilă în care se află.
Încă o are.
Dar Iranul se întărește, și ca profil politic și strategic, și ca forță militară.
În Asia, lucrurile stau chiar mai rău.
China are ambiții globale și resurse uriașe și știm că a inclus preluarea Taiwanului în obiectivele strategice fundamentale ale Partidului Comunist Chinez, înainte de a-și proclama supremația mondială.
Din cele patru războaie menționate, cel din Taiwan are disproporția cea mai mare între cele două tabere.
În Peninsula Coreeană, Nordul comunist s-a înarmat în ultimele decenii la dimensiuni și proporții pe care, singură, Coreea de Sud nu le poate contrabalansa.
Așa cum am menționat în introducere, toate cele patru dictaturi orientale vor fi în câțiva ani puteri nucleare.
Este scenariul lumii cu patru războaie noua definiție a unui război mondial? Depinde de unde privim lucrurile.
Din perspectiva unilaterală, egoistă, a unei țări democratice din NATO sau UE care scapă neatinsă, s-ar putea spune că nu este.
Din perspectiva contestării ordinii politice mondiale și a riscului apariției unei lumi conduse de dictaturi, firește că este.
-Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
