Insolvența unei persoane juridice se caracterizează prin aceea că, odată deschisă această procedură, respectiva persoană juridică și patrimoniul său sunt supuse regulilor și mecanismelor speciale prevăzute de către Legea nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Acest act normativ se aplică prioritar, fiind special, derogatoriu, și se completează cu normele Codului de procedură civilă în măsura în care nu se derogă de la acesta (conform art.
342 alin.
(1) din Legea nr.
85/2014).
Astfel, în cazul unei acțiuni de drept comun (de pildă acțiunea în anularea unui contract) introdusă de către o societate aflată în procedura insolvenței, regulile aplicabile cererii respective trebuie coroborate cu regulile specifice procedurii insolvenței.
În cele ce urmează ne vom concentra analiza asupra anumitor aspecte regăsite în practică referitoare la intersecția dintre procedura insolvenței și procedura civilă, întrucât, deseori atunci când intervine elementul „insolvență” regulile aplicabile unui proces se complică sau, cel puțin, se modifică.
Astfel, se pot naște dificultăți în privința: (i) stabilirii instanței competente, (ii) analizei interesului în formularea acțiunii civile ori (iii) punerii în executare a efectelor juridice pe care le-ar putea produce o astfel de cerere.
Cu titlu de exemplu, avem în vedere ipoteza în care două societăți încheie un contract de vânzare a unui teren pe care cumpărătorul intenționează să edifice un ansamblu rezidențial.
Ulterior, în timpul efectuării demersurilor de obținere a autorizației de construire, cumpărătorul află că terenul respectiv are un regim juridic care nu-i permite edificarea construcției dorite și nu mai construiește nimic.
În acest context, o parte a acestui teren este vândută, mai departe, către terți subdobânditori.
Ulterior, cumpărătorul intră în procedura insolvenței (ajungând chiar în faliment) și, urmărind să obțină restituirea prețului achitat formulează o cerere de desființare a contractului de vânzare invocând diverse motive de nulitate (fie de nulitate absolută, fie de nulitate relativă).
Așadar, o persoană juridică (aflată în procedura insolvenței) formulează o cerere de chemare în judecată, prin practicianul în insolvență, prin care solicită constatarea nulității contractului de vânzare încheiat anterior deschiderii procedurii insolvenței, solicitând inclusiv repunerea părților în situația anterioară.
În această situație, se pot ridica diverse probleme practice, după cum vom prezenta în continuare.
Un prim aspect de semnalat este cel privind competența instanței să soluționeze o cerere în anularea unui contract de vânzare, formulată de către o societate aflată în insolvență.
În acest sens, apreciem că este necesar a fi avute în vedere dispozițiile art.
45 din Legea nr.
85/2014.
[1] care stabilesc atribuțiile judecătorului-sindic și implicit competența acestuia.
Cu toate că enumerarea prevăzută de legiuitor la art.
45 din Legea insolvenței nu este una exhaustivă, se poate observa că, în principiu, judecătorul-sindic este competent să soluționeze acele cereri care au ca obiect analiza actelor emise în cadrul procedurii insolvenței de către administratorul judiciar, creditori sau de către alți participanți la procedură.
Așadar, în exercitarea atribuțiilor sale, judecătorul-sindic exercită un control judecătoresc al activităţii practicianului în insolvență, fiind competent să soluționeze procesele şi cererile de natură judiciară aferente acestei proceduri speciale (art.
45 alin.
(2) din Legea nr.
85/2014).
Astfel, se poate deduce că, în principiu, judecătorul-sindic nu are competențe în soluționarea unor cereri ori acțiuni care depășesc sfera procedurii insolvenței, cum ar fi acțiunea în anularea unei convenții încheiate anterior deschiderii procedurii insolvenței, operațiuni care nu sunt prevăzute expres de Legea nr.
85/2014.
Așadar, o atare acțiune este reglementată de dispozițiile dreptului comun și competența aparține judecătorului de drept comun.
O atare concluzie a fost reținută și sub vechea reglementare, în considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie nr.
5 din 19 ianuarie 2009 cu privire la aplicarea dispozițiilor art.
11 alin.
(2) teza I din Legea nr.
85/2006 privind procedura insolvenței.
Așadar, revenind la ipoteza avută în vedere în prezenta analiză, acțiunea în constatarea nulității unui contract de vânzare încheiat anterior intrării în insolvență a cumpărătorului nu este un litigiu care să vizeze acte încheiate în legătură cu procedura insolvenței.
Totodată, aceasta nu ar fi o acțiune în anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în perioada suspectă, specific reglementată, nefiind incidente dispozițiile prevăzute de art.
117 și urm.
din Legea nr.
85/2014.
Mai departe, apreciem că este important de analizat dacă un astfel de demers judiciar ar fi eficient sau nu, respectiv dacă ar fi sau nu afectat de efectul suspensiv de drept prevăzut de art.
75 din Legea nr.
85/2014.
Conform acestuia, de la data deschiderii procedurii insolvenței se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului, iar valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței.
Având în vedere că în exemplul indicat, acțiunea în anularea contractului este formulată de cătresocietatea aflată în insolvență, în calitate de reclamantă, iar prin aceasta nu se pune problema valorificării unei creanțe împotriva societății insolvente, ci din contră, societatea insolventă urmărește valorificarea unui drept, apreciem că nu ne regăsim în ipotezele strict reglementate nefiind aplicabil efectul suspensiv de drept.
Un alt aspect care ar putea ridica probleme în practică este cel privind interesul în exercitarea unei astfel de acțiuni.
În analiza cerinței interesului, indicăm art.
33 din Codul de procedură civilă, care stabilește că cel care formulează o pretenție este ținut să justifice un interes care, la rândul său, este necesar să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.
În situația în care reclamanta se află în insolvență, se impune ca analiza interesului să fie circumstanțiată inclusiv din perspectiva principiilor fundamentale ale procedurii insolvenței.
Aceasta întrucât, odată deschisă această procedură, interesul reclamantei se convertește dintr-un interes individual (debitorului insolvent) în unul colectiv (inclusiv al creditorilor înscriși la masa credală) pentru protecția tuturor creditorilor care pot beneficia sau care urmează a fi afectați de admiterea unei astfel de acțiuni.
Așadar, într-o astfel de situație specifică, reclamanta este ținută să justifice beneficiul pe care l-ar obține dacă s-ar admite acțiunea, atât în privința sa, cât și în privința creditorilor înscriși la masa credală.
În ipoteza avută în vedere, cât timp reclamanta este actualul proprietar al imobilului dobândit prin contractul de vânzare,s-ar putea ridica problema dacă, într-adevăr, ar fi sau nu justificat un interes al societății insolvente, respectiv dacă atât ea, cât și creditorii înscriși la masa credală ar obține în mod concret un beneficiu în urma unei eventuale admiteri a acțiunii în anularea contractului de vânzare.
Din această perspectivă, s-ar putea pune problema unei lipse de interes a reclamantei întrucât o eventuală admitere a cererii ar însemna că societatea insolventă ar trebui să restituie terenul cumpărat ce formează obiectul contractului de vânzare.
În situația în care terenul a fost împărțit în mai multe loturi, iar o parte a acestor loturi a fost înstrăinată către terțe persoane de către însăși reclamantă, o parte din teren nu s-ar mai regăsi în patrimoniul acesteia la momentul formulării acțiunii.
În acest caz, admiterea cererii ar conduce la evingerea terților subdobânditori de către vânzătorul însuși, aspect ce ar naște numeroase alte creanțe împotriva vânzătorului evingător și care ar cauza mărirea pasivului societății aflate în faliment.
Așadar, într-o atare ipoteză, admiterea acțiunii ar prejudicia grav atât interesele reclamantei aflate în insolvență, cât și pe cele ale creditorilor înscriși la masa credală, măsură ce ar conduce la mărirea pasivului, ceea ce ar fi contrar scopului procedurii insolvenței de maximizare a averii debitorului și de acoperire, cu celeritate, a pasivului debitoarei insolvente.
În acest caz, ar exista riscul respingerii acțiunii ca lipsită de interes, dată fiind intervenția circumstanțelor de fapt și de drept specifice procedurii insolvenței, care transformă interesul individual în unul concursual.
Apreciem că cerința interesului urmează a fi analizată de către instanțe de la caz la caz, astfel că, în practică, se pot identifica și situații în care interesul în promovarea acțiunii persistă inclusiv în contextul insolvenței reclamantei, această cerință urmând a fi analizată în funcție de specificul fiecărei spețe în parte.
Din perspectiva efectelor pe care le-ar putea produce admiterea unei acțiuni în anularea contractului de vânzare formulată de o societate aflată în insolvență, apreciem că repunerea părților în situația anterioară este de cele mai multe ori îngreunată, dacă nu chiar imposibilă.
Aceasta întrucât, în practică, intervin factori precum trecerea timpului sau presiunea economică, ce nu permit respectarea integrală a efectelor reversării unor măsuri deja aplicate și intrate în circuitul economic.
Acești factori sunt și mai persistenți ca urmare a deschiderii insolvenței, aceasta fiind caracterizată de maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor în timp util şi într-o manieră cât mai eficientă – două dintre principiile de bază ale procedurii insolvenței, conform art.
4 din Legea nr.
85/2014.
Având în vedere situația avută cu titlu de exemplu în prezenta analiză, în cazul admiterii unei cereri de anulare a contractului de vânzare, repunerea părților în situația anterioară ar putea ridica probleme întrucât retransmiterea terenului care a făcut obiectul contractului de vânzare ar fi dificilă, dacă nu chiar imposibilă, câtă vreme o parte din terenul respectiv fusese anterior înstrăinată către alți terți subdobânditori, care nici măcar nu au fost părți în litigiul având ca obiect anularea contractului.
Chiar și în situația ipotetică în care ar fi posibilă restituirea terenului de către cumpărător, s-ar putea pune problema dacă restituirea prețului achitat de reclamanta insolventă ar fi, într-adevăr, în avantajul acesteia și a creditorilor înscriși la masa credală a sa.
Astfel, s-ar putea ridica problema dacă, într-adevăr, restituirea prețului ar fi în beneficiul acestora câtă vreme prețul restituit ar fi la o valoarea mai mică decât prețul la care s-ar vinde terenul respectiv în momentul actual, dată fiind tendința de creștere a prețurilor aferentă pieței imobiliare din ultimii ani.
Practic, se poate pune problema dacă nu ar fi mai avantajos ca terenul respectiv să rămână în patrimoniul reclamantei insolvente și să fie valorificat în cadrul procedurii insolvenței, întrucât este posibil să se obțină o sumă mai mare decât prețul care ar fi restituit în cazul admiterii cererii în anularea contractului.
Astfel, o soluție de admitere a cererii de chemare în judecată, aparent favorabilă celui care o formulează, poate prezenta dificultăți în punerea sa în aplicare din perspectiva procedurii insolvenței.
În final, subliniem că în cazul unei acțiuni de drept comun introdusă de către o societate aflată sub incidența Legii nr.
85/2014, regulile aplicabile cererii respective trebuie coroborate cu regulile specifice procedurii insolvenței.
În acest context, apreciem că este recomandabil ca toți participanții la procedura insolvenței să rămână vigilenți inclusiv în situația în care debitorul urmărește valorificarea unor interese în fața instanțelor de drept comun.
Un articol semnat de Carmen-Alexandra Mureșan, Managing Associate – cmuresan@stoica-asociatii.
ro – și de Corina-Ioana Șerbănescu, Associate – cserbanescu@stoica-asociatii.
ro – STOICA & Asociații[1] Art.
45 alin.
(2) din Legea nr.
85/2014 „Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.
Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea.
Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.
”
