Respectul pentru alegerile autonome ale persoanei subzistă adânc în moralitatea comună, ca orice principiu, dar nu există un acord cu privire la natura sa, domeniul de aplicare sau putere.
Cuvântul autonomie, derivat din termenii grecești autos (sine) și nomos (regulă, guvernare sau drept), se referea inițial la auto-guvernarea orașelor-state independente[1].
Termenul a ajuns să fie extins la persoanele fizice, dar sensul exact al noțiunii este contestat.
Autonomia personală cuprinde, cel puțin auto-guvernarea liberă de interferențe și controlul altora, precum și de anumite limitări, cum ar fi o înțelegere neadecvată care ar putea conduce la alegeri greșite.
Individul autonom acționează în mod liber, în conformitate cu un plan auto-ales, analog cu modul în care un guvern independent administrează teritoriile sale și își stabilește politicile.
Prin contrast, o persoană cu autonomie diminuată, este într-un sens controlată de alții sau incapabilă de a delibera sau a acționa pe baza propriilor dorințe și planuri.
De exemplu, incapacitatea mentală limitează autonomia unei persoane din interior, în timp ce măsurile coercitive ce presupun instituționalizare limitează autonomia unei persoane din exterior.
Practic, toate teoriile referitoare la autonomie au în vedere două condiții esențiale ale acesteia: libertatea (independență față de control sau influențe) și voință (capacitatea de acțiune intenționată)[2].
Respectarea voinței autonome înseamnă recunoașterea dreptului altora la opinii, a dreptului de a face alegeri și de a lua măsuri bazate pe valorile și convingerile lor personale.
Este mai mult decât neamestecul în treburile personale ale altora, pentru că include, în anumite contexte, construirea sau menținerea capacităților de alegere autonomă, prin înlăturarea temerilor și altor aspecte care distrug sau perturbă acțiunea autonomă.
Lipsa de respect pentru autonomie implică atitudini și acțiuni care ignoră, insultă sau înjosesc dreptul altora de a acționa autonom[3].
Interpretările contemporane ale noțiunii de respect pentru autonomie sunt influențate major de gândirea a doi filozofi: Immanuel Kant și John Stuart Mill.
Kant a susținut că respectul pentru autonomie decurge din recunoașterea faptului că toate persoanele au o valoare necondiționată, intrinsecă, fiecare având capacitatea de a-și determina propriul destin[4].
A încălca autonomia unei persoane înseamnă a trata acea persoană doar ca pe un mijloc, în conformitate cu scopurile altora, fără a ține cont de obiectivele proprii acelei persoane.
Mill a susținut că societatea ar trebui să permită persoanelor fizice să-și dezvolte propriile convingeri, atât timp cât acestea nu interferează cu libertatea altor persoane sau nu determină altora un rău nejustificat; dar tot el a insistat că avem uneori o obligație să-i convingem pe alții, atunci când au vederi false sau nepotrivite[5].
Poziția lui Mill prevede atât lipsa interferențelor, cât și consolidarea exprimării autonomiei, în timp ce poziția lui Kant presupune un imperativ moral de tratament respectuos față de persoane, justificat prin însăși calitatea persoanei de ființă umană[6].
În moduri diferite, ambii susțin principiul respectului pentru autonomie.
Principiul autonomiei, astfel cum este el înțeles în Europa și S.
U.
A.
, le apare majorității teoreticienilor ca fiind obligatoriu și universal valabil, indiferent de contextul cultural în care este aplicat.
Contrariul însă poate fi și el demonstrat[7].
Principiul autonomiei poate fi descris ca implicând o obligație negativă și o obligație pozitivă[8].
Ca o obligație negativă: acțiunile autonome nu ar trebui să fie supuse unor constrângeri din partea altora.
Ca o obligație pozitivă, acest principiu necesită atât tratament respectuos în divulgarea de informații, cât și acțiuni care favorizează luarea de decizii autonome.
Respectul pentru autonomie obligă, de exemplu, profesioniștii din sănătate și cercetare, care implică subiecți umani, să divulge informații, pentru a asigura înțelegerea și pentru a favoriza luarea deciziilor adecvate.
Ispita care apare la profesioniștii din medicină și cercetare este de a încuraja sau perpetua dependența pacienților, mai degrabă decât de a promova autonomia lor.
Dar respectarea autonomiei pacienților presupune ajutor din partea profesioniștilor, în vederea depășirii sentimentului de dependență chiar față de ei înșiși, precum și ajutarea subiecților să realizeze limitele controlului exercitat.
Aceste obligații pozitive derivă în parte din obligațiile fiduciare speciale ale profesioniștilor din domeniul sănătății și cercetării față de pacienții si subiecții lor.
Aceste aspecte negative și pozitive ale respectului pentru autonomie constituie temeiul mai multor reguli morale specifice (și alte principii, cum ar fi principiul bunăstării și al non-vătămării, pot fi justificate prin aceste reguli).
Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.
ro), Partner, STOICA & ASOCIAȚII.
[1] Tom L.
Beauchamp, James F.
Childress, Principles of biomedical ethics, Oxford University Press, 2009, p.
99.
[2] T.
Beauchamp, J.
Childress, op.
cit.
, p 100.
[3] Jacob Dahl Rendtorff, Basic ethics principles in European bioethics and biolaw: Autonomy, dignity, integrity and vulnerability – Towards a foundation of bioethcis and biolaw, Medicine, Healtf Care and Philosophy, octombrie 2002, vol.
5, nr.
3, pp.
335-244.
[4] Valentin Mureșan, Principiismul, disponibil la adresa http://www.
ub-filosofie.
ro/~muresan/licenta_etica_aplicata/2_principiismul.
pdf, captură din 04.
12.
2018.
[5] John Suart Mill, Utilitarismul, disponibil la adresa http://socio-umane.
lispanciu.
com/wp-content/pdf/pdf%20opere%20filosofice/J.
S.
%20Mill-Utilitarismul.
pdf, captură din 12.
12.
2018.
[6] V.
Mureșan, op.
cit.
, p.
8.
[7] Ruiping Fan, Self-Determination vs.
Family-Determination: Two Incommensurable Principles of Autonomy, Bioethics, vol.
11, nr.
3-4, disponibil la https://doi.
org/10.
1111/1467-8519.
00070[8] T.
Beauchamp, J.
Childress, op.
cit.
, p 104.
