Acum cateva zile a fost publicat pe contributors.
ro articolul cu titlul de mai sus (mă voi referi în continuare la el, de regulă, ca Articolul)[i].
Acesta este prezentat de la început ca fiind un “răspuns la contribuția domnului Bondoc: „Cum ar putea România să piardă mult, deși a câștigat litigiul legat de Roșia Montană” din partea celor două autoare, ca reprezentante ale două asociații neguvernamentale.
Dacă Articolul ar fi fost, într-adevăr, concentrat pe ce spune titlul său și pe argumentele pentru care cele din articolul meu nu ar fi valabile, nu aș fi văzut vreun rost în a reveni pe subiect, cititorii putând să analizeze pertinența relativă a celor două seturi de argumente și să-și formeze propria părere.
Dar acesta este axat mult mai mult pe atacuri la persoană și procese de intenție și foarte puțin pe partea de argumente, incluzând și o serie de mențiuni ce ar putea fi interpretate eronat sau distorsionat.
Cred, astfel, că sunt utile câteva precizări.
– După cum se poate observa la orice citire obiectivă, articolul meu inițial[ii] nu este focusat pe vreun proiect minier specific sau pe vreun ONG anume sau vreo persoană anume etc, ci privește, în general, abordarea resurselor subsolului.
Mai precis, plecând de la decizia arbitrală menționată chiar în titlul său – am detaliat o serie de argumente pentru care consider că este mai rațional pentru România să încerce, ca regulă, să-și folosească resursele.
Am menționat, totodată, explicit că pot fi situații în care să fie preferabil să nu se folosească resursele, dar ar fi logic ca astfel de situații să fie abordate ca excepții ce necesită justificare, nu invers.
Am analizat pe scurt și posibilele cauze ale abordării din ultimii 30 de ani și dat exemple de aspecte legate de abordarea respectivă pe care le consider anomalii din punct de vedere logic, juridic sau practic.
Ca și restul de analize publicate pe contributors.
ro, articolul a fost scris în nume personal.
Acest aspect pare să fi fost considerat automat de asociațiile neguvernamentale respective doar o camuflare ineficientă în fața vigilenței acestora, deși s-ar fi putut observa ușor din multe articole că încerc să gândesc cu propriul cap și că foarte multe analize nu ar avea cum, nici măcar teoretic, să mă ajute în vreun fel în activitatea profesională, potențial chiar dimpotrivă.
Articolul Cum ar putea câștiga România mult mai mult din litigiul legat de Roșia Montană este susținut de autoare în calitatea profesională de reprezentante ale celor două asociații neguvernamentale și reflectă, inclusiv de la primele rânduri, o abordare de tip atac la persoană.
Subsemnatul este avocat „de la firma de avocatură [.
.
.
]” (automat, deci, de văzut suspicios și interesat) “deplânge dificultatea de a dezvolta noi mine” mari, dorește schimbări – “posibil și în numele clientului său, compania minieră [….
].
”, „încearcă să zugrăvească o imagine înșelătoare a mineritului”, „pare deranjat de faptul că în România există atât de multe situri Natura 2000, în comparație cu alte state membre”, activitatea ONG-urilor „provoacă dureri de cap autorului și clientului său”, faptul că am apreciat decizia arbitrală pentru faptul că România nu va plăti nimic reflectă „o viziune îngustă„, cifrele furnizate despre consumul UE versus acoperire internă ar reflecta „o viziune distorsionată a mineritului”, modificările propuse ar reflecta un „lobby minier”, Articolul vrea să „descâlcească” ce – se subînțelege – aș fi încâlcit eu etc.
Pe lângă mențiunea chiar de sub titlu, numele meu apare în context individual sau de firmă de avocatură de 6 ori și referiri la „autor” apar de 10 ori în cele câteva pagini.
Cam jumătate din Articol este apoi dedicat unui potențial proiect minier specific (descris ca un dezastru cert dacă s-ar întâmpla – de altfel, ca orice alt proiect minier evocat în text) – Articolul aparent considerând că dacă firma pe care o coordonez a asistat în instanță în două dispute legate de un act administrativ din cadrul proiectului respectiv, nu contează ce am scris efectiv în articolul atacat – articolul meu ar fi, de fapt, despre proiectul respectiv și acela ar fi problema și ar da motivația mea.
Restul Articolului susține, în esență, că nu ar trebui proiecte miniere în România și ar trebui reduse mult, dacă nu chiar eliminate, și în lume, pentru că vor fi doar dezastre ecologice și nu s-ar câștiga nimic care să merite, iar decidenții din UE care susțin proiecte miniere ar trebui să se rușineze de asta.
Niciuna din anomaliile exemplificate în articolul meu inițial nu este contrazisă, de fapt, cu argumente de Articol.
Se sugerează, însă, repetat, că experiența profesională în proiecte miniere m-ar face cumva incompatibil să mă pronunț obiectiv pe abordarea României cu privire la resurse și că articolul meu nu are cum să fie decât unul stimulat financiar de vreun client.
E posibil să fi avut un rol aici și nota editorială pe care am observat-o inclusă la articolul meu – cu ocazia publicării pe contributors.
ro – și care menționa că firma pe care o coordonez a asistat în instanță o companie minieră anume.
Dacă aș fi fost întrebat de asociațiile respective (era evident chiar din textul articolului că asistasem în proiecte miniere, acest aspect fiind și menționat clar), aș fi putut confirma/lămuri ușor că:(a) Nu m-am consultat cu vreo companie minieră legat de articolul respectiv și nu am fost plătit pentru el; (b) Orice firmă de avocatură cu mai multe zeci de avocați ajunge să asiste în diverse ocazii în marea majoritate a sectoarelor economice.
Aceasta nu doar că nu împiedică vreun om normal să gândească cu propriul cap dar este important pentru a înțelege și a te pronunța pe acele sectoare în cunoștință de cauză.
(c) În cazul specific al firmei pe care o coordonez, veniturile din asistență pe proiecte miniere nu au depășit aprox.
0.
5-2.
5% din veniturile firmei în niciunul din ultimii 5 ani.
Veniturile încasate din toată asistența (nu doar disputele legate de același act) cu privire la proiectul specific la care se referă cam jumătate din Articol au fost sub aprox.
1% din veniturile firmei în 2022, 2023 și cât a trecut din 2024.
(d) Și dacă relevanța economică a proiectelor miniere ar fi fost mare pentru firmă, am menționat explicit în textul articolului că am asistat pe astfel de proiecte, putând, desigur, să mă pronunț pe subiect cu argumente.
Sugestia de asociere cu o companie minieră și reprezentare, prin articolul meu, nu era potrivită nu doar pentru că nu corespunde realității, dar și prin prisma faptului că așa ceva nu se prezumă, în mod normal, fără a da posibilitatea persoanei astfel “asociate” să comenteze pentru o apreciere informată.
Aspectele mai important de înțeles la acest punct sunt, însă, altele.
Mai precis, dacă cele două asociații care au scris Articolul și-ar aplica, măcar parțial, propriul raționament:(i) Ar trebui să se abțină să se pronunțe pe orice proiect minier de vreme ce sunt înființate la propriu și finanțate 100% pentru a feri mediul de orice afectare – aspect ce implică clar în opinia asociațiilor respective, după cum confirmă și Articolul – împiedicarea proiectelor miniere;(ii) Dacă o fac totuși, ar trebui, măcar, să fie trecute sistematic note editoriale/avertismente în acest sens – care să sugereze că sunt partizane prin natură și nu pot fi văzute credibil, indiferent de ce spun.
(iii) Ar trebui să fie potențial bănuite automat că vor să facă rău Uniunii Europene și României și că ajută Rusia, de vreme ce niciun alt bloc economic nu urmează opiniile respective ca atare, iar strategia rusească de zeci de ani este aceea de a sprijini poziții ecologice exagerate în UE (și nu numai) pentru a genera, menține sau adânci dependențele de resurse și energie rusească.
Ca o paranteză, strategia respectivă nu e ceva inventat de conspiraționiști, ci confirmat de persoane precum secretarul general al NATO[iii] sau de investigații inițiate de Congresul american[iv] sau în UE[v] etc, iar Rusia nu doar că finanțează poziții fără echilibru la alții, dar investighează o parte din propriile ONG-uri din domeniul mediului ca agenți străini[vi] pentru a încerca decredibilizarea întregului sector de mediu la ei.
(iv) Ar trebui să-și pună întrebarea dacă este echilibrat, din punct de vedere logic, ca un articol care propune o abordare a resurselor de la caz la caz în care să se încerce, de regulă, folosirea lor, să fie văzut ca fiind foarte subiectiv, iar Articolul – care nu identifică niciunde pe planetă proiecte miniere acceptabile – să fie considerat obiectiv.
Dincolo de problema dublului standard de mai sus, atât din prisma misiunii statutare, cât și din cea a bugetării, cele două asociații nu au cum să fie decât mult mai subiective decât ar putea fi subsemnatul, fiind finanțate integral și existând tocmai pentru a fi părtinitoare pe subiect.
Aceasta nu înseamnă că argumentele acestora de fond nu ar trebui avute în vedere cu echilibru sau că majoritatea asociațiilor din domeniul mediului nu sunt bine intenționate și nu au rol pozitiv.
Orice încercare, însă, de a da altora lecții de subiectivism și de imputare de interese ar trebui respinsă ferm ca irelevantă pentru a discuta corect o problemă de fond și ca profund ipocrită și nedemocratică civic și politic.
Subiectivismul, practic, „instituțional” al Articolului poate să nu fie văzut ca evident doar pentru că tindem cu toții să înțelegem eronat și să amestecăm interesele cu scopurile, iar pe cele din urmă să le vedem dintr-o perspectivă distorsionată și ca fiind mai importante.
Practic, tindem să amestecăm – a vrea bine și chiar doar a spune că se vrea bine – cu – a face bine.
Astfel, deși interesul subiectiv al Articolului este, de fapt, mult mai pregnant decât ar putea fi al meu în cazul de față, Articolul sugerează că scopul poziționării sale ar fi nobil – protejarea mediului și a oamenilor fără a căuta un profit personal și acesta ar conta – pe când al meu ar fi să nenorocesc mediul prin încurajarea activităților miniere și să fac, astfel, rău oamenilor pentru bani.
În primul rând, trebuie respinsă ferm sugestia ce traversează tot Articolul că unele activități profesionale sunt „bune” și implică oameni „buni” și altele sunt „rele” și implică oameni „răi”.
Este o idee arogantă în sine și care, de obicei, este tentantă doar pentru persoane care trăiesc economic bine din altceva decât o activitate „rea” și care nu conștientizează că fără activitățile considerate de ele „rele” nu ar exista, de exemplu, fabrici, calculatoare, internet, vapoare, avioane sau mașini etc.
Conform raționamentului respectiv, toți oamenii care au lucrat în proiecte miniere în România sau care încă fac sau sunt legați cumva de ele sunt oameni răi, spre deosebire de reprezentantele celor două asociații.
La rând, ar fi multe alte meserii.
Cu caracter mai general, este genul de raționamente ce implică clase de oameni și „virtue signaling”.
În al doilea rând,cu privire la protejarea mediului planetei:(a) Am arătat în articolul inițial că „UE a ajuns ca – în pragul războiului din Ucraina – să consume aproximativ 25-30% din metalele și mineralele extrase din lume, dar să acopere doar aproximativ 3-4% în intern” – și că „trebuie conștientizat și faptul că dacă nu se folosesc resursele din UE, dar se consumă aproximativ 25-30% din resursele obținute din proiecte miniere din afara UE, nu se protejează niciun mediu – dacă avem în vedere ansamblul planetei.
Dimpotrivă, este facilitat un minerit cu mult mai puțină grijă pentru mediu, doar că pe alte continente, fiind generate, totodată, volume mari de transportat pe distanțe mai lungi.
[vii]”(b) Articolul nu contestă cele de mai sus.
Dar afirmă, în esență, că UE a greșit prin adoptarea actului privind materiile critice și că Nordul trăiește mult mai dezechilibrat din punctul de vedere al mediului decât Sudul global și ar trebui să-și limiteze nevoile, nu să le crească.
De asemenea, se susține, în esență, că activitățile miniere sunt rele cam peste tot.
(c) Sunt pe deplin de acord că nevoile trebuie ponderate, dar, iarăși, problema este una de echilibru și de alternative rezonabile pe ansamblu.
Aceasta cu atât mai mult cu cât nu e doar UE în „Nord”, iar nevoile de resurse ale subsolului sunt anticipate, de fapt, să crească semnificativ în contextul trecerii rapide la energie verde, mașinile electrice, turbinele eoliene și panourile solare necesitând volume foarte mari din numeroase tipuri de materiale.
Articolul solicită tranziția verde, dar nu spune cum s-ar face altfel – care ar fi acea alternativă miraculoasă la proiecte miniere.
Or, dacă acesstea ar fi stopate peste tot în lume, cum pare să dorească textul respectiv, nu doar că nu am putea face tranziția la energie verde în viitorul apropiat, dar am reveni rapid la nivelul economic anterior revoluțiilor industriale.
Convingerea Articolului că problema se poate rezolva rapid prin limitarea nevoilor sau prin reciclare e total deconectată de orice estimări la nivel global (de ex.
, UE anticipează că și peste ani de zile reciclarea nu va depăși, în medie, 25%, iar necesarul de mine noi este estimat a fi de ordinul sutelor doar până în 2035).
(d) În orice caz, este clar că lipsa de noi proiecte miniere în România afectează, de fapt, mai mult mediul planetei decât ar face-o prezența lor pentru că nevoia de resurse există oricum (fiind și în creștere rapidă), iar standardele UE sunt mult mai ridicate decât ale majorității celorlalte țări din lume.
Că ar fi mai bine pentru mediul din România (nu și pentru dezvoltarea ei) să nu fie niciun proiect minier, e probabil adevărat (poate depinde, de exemplu, și de implicațiile minelor cu mult mai puține standarde din alte țări), dar a trimite partea de efecte negative la alții sau a pretinde eronat că nu este un sistem de vase comunicante la nivel global pe subiect nu are nimic nobil, de fapt (dincolo de implicațiile economice per total).
În fine, în al treilea rând, cu privire la protejarea oamenilor:(a) Articolul consideră că „mineritul nu a adus bunăstare comunităților în care au loc exploatări.
Dacă ar fi fost așa, Africa și America Latină s-ar fi numărat printre cele mai bogate colțuri ale lumii.
Blestemul resurselor, cunoscut și ca paradoxul abundenței sau paradoxul sărăciei, este fenomenul prin care țările cu resurse naturale abundente se dezvoltă mult mai slab decât țările cu mai puține resurse naturale.
”De asemenea, se dau exemple de accidente miniere, poluări, cazuri de corupție legate de minerit și disconfort pentru locuitorii din preajma unora dintre minele din lume sau România, precum și unele exemple în care unele regiuni prosperă fără să folosească resursele subsolului.
(b) De observat, în primul rând, că Articolul vorbește mai mult de comunități, decât de oameni în general.
Aceasta, probabil pentru că nu s-ar putea susține rezonabil că proiectele miniere nu ar fi necesare omenirii în ansamblu.
Dar dacă acestea sunt necesare omenirii – și sunt – înseamnă, logic, că le este mai bine oamenilor cu ele decât fără ele.
Chiar dacă pot fi situații de inconveniente locale, efectul total rămâne favorabil iar neasumarea lor într-un loc ar însemna, pur și simplu, că trebuie asumate în altă parte.
(c) Cu alte cuvinte, pe partea de comunități, este normal să fie un subiect mai variat din cauza diferențelor de interese inerente la nivelul unora dintre ele, mai ales dacă zeci de procente din tinerii unor zone au plecat deja în străinătate tocmai pentru că nu au fost oportunități de locuri de muncă local, iar unele segmente de populație locală care trăiesc bine din altceva pot avea interese opuse segmentelor care trăiesc mult mai prost.
[viii]De obicei, există sprijin majoritar și dezvoltarea economică locală în cazul unor proiecte noi este majoră.
Dar și în situații în care o comunitate locală ar fi foarte segmentată pe subiect – nu ar însemna că extragerea resurselor nu ar fi utilă țării respective sau că nu ar trebui, oricum, să aibă loc undeva.
Or, a trimite inconvenientele la comunități din altă parte nu are nimic nobil.
De altfel, resursele subsolului fiind ale statului, pe raționamentul din Articol, dacă s-ar reuși „securizarea” a suficiente vize de flotant în toate zonele cu resurse, ar trebui conchis că nu s-ar mai folosi niciodată vreo resursă în România.
(d) Că multe comunități nu ar duce-o bine din cauza existenței resurselor – nu este deloc adevărat de regulă.
Nu doar că Articolul presupune fără vreo bază științifică că situația unor comunități din Africa și America Latină ar fi rea din cauza resurselor (complexul cauzal a așa ceva fiind, de obicei, mult mai vast), dar se ignoră rolul resurselor chiar pentru marea majoritate a acelor comunități, pentru țările respective, precum și pentru numeroase alte zone și țări – inclusiv în istoricul României.
Articolul nu se întreabă nici care ar fi fost situația acelor comunități dacă resursele nu existau.
A presupune că toți localnicii de acolo ar fi găsit super alternative nu are nicio bază istorică sau logică.
Înotdeauna se poate și mult mai rău.
Pe raționamentul din Articol, toate țările africane și sud-americane ar trebui să-și închidă minele de mâine și le-ar fi curând mult mai bine.
Acestea nu fac asta nu pentru că sunt corupte, proaste sau rele, ci pentru că își cunosc mult mai bine ansamblul nevoilor și avantajele de dezvoltare oferite de resursele respective.
(e) Cu privire la accidente și la situații în care a fost bine fără proiecte miniere, Articolul poate genera percepții distorsionate, inversând regula și excepția în ambele privințe.
Faptul că s-au întâmplat și se mai pot întâmpla accidente în orice activitate industrială, nu înseamnă că acestea sunt regula și nici că activitatea trebuie interzisă.
De exemplu, dincolo de accidente feroviare, navale, aeriene etc, accidentele auto au luat mult mai multe vieți în România în fiecare din ultimii ani decât toate accidentele miniere din țară din ultimii 50 de ani laolaltă și nimeni nu se gândește să interzică industria auto sau să restrângă permisele auto.
Invers, faptul că germanii nu ar fi dezvoltat o mină pentru că regiunea respectivă o ducea bine din alte activități nu înseamnă deloc că aceasta ține de regulă, ci de excepții.
De aceea nici nu se pune problema la nivel planetar să se reducă activitățile miniere, ci să crească, și am lămurit deja mai sus ce este nobil și ce nu când vorbim de interesul cu adevărat general al omenirii.
-Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
