Sondele independente ar putea fi cheia explorării sistemului solar ● Unul din aspectele cheie ale preistoriei ar fi putut fi interpretat greșit ● Cămilele vor fi vacile viitoruluiMisiunile spațiale care au vizat asteroizi au fost în creștere în ultimii ani.
Vezi cazul sondelor Rosetta, Hayabusa 2 sau Osirix-REX.
Nu e vorba doar despre potențialul pericol pe care unii dintre aceștia îl prezintă, ci și de potențialul științific și, nu în ultimul rând, economic al unora dintre ei.
Problema este că, numai în proximitatea Terrei, există zeci de mii de asteroizi.
Alte câteva milioane plutesc în centura de asteroizi situată între Marte și Jupiter.
Dacă s-ar apuca cineva să culeagă informații despre fiecare în parte, s-ar trezi rapid cu o problemă majoră, lățimea de bandă.
Sau, dacă preferați, cantitatea de informație care trebuie trimisă către centrul de control de pe Terra.
O altă problemă ar fi cea a părții de proiectare, calculare a traiectoriei și a datelor despre fiecare asteroid.
Treabă care poate dura ani de zile.
Pentru fiecare asteroid în parte.
Spre exemplu, este extrem de dificil să estimezi numai forma asteroidului, nici nu mai pomenim de costanta gravitațională a fiecăruia dintre ei.
Iar din experiența de până acum, știm că datele pe care le aveam au fost uneori eronate.
Pe scurt, pare o misiune imposibilă.
Nu neapărat, susține un grup de cercetători de la Universitatea Federală din Sao Palo și de la Institutul Național de Cercetări Spațiale din Brazilia.
În studiul lor, publicat deocamdată în forma pre-print pe platforma ArXiv, cercetătorii brazilieni propun o soluție pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă și de ieftină.
Este vorba despre sonde spațiale independente.
În opinia autorilor studiului, ar fi nevoie de sonde dotate cu patru senzori similari cu cei ai mașinilor autonome, două camere video și un dispozitiv care să calculeze independent diferiți parametri (orientare, accelerare, câmpul magnetic șamd.
) Partea cea mai bună este că vorbim despre tehnologii care deja există și care trebuie doar să fie adaptate misiunilor spațiale.
Pur și simplu, o astfel de sondă ar decide singură ce anume să facă atunci când se apropie de țintă, iar asta ar reduce substanțial riscul de eșec.
În plus, ar reduce nivelul comunicațiilor cu Terra.
Ca să concluzionăm, imaginați-vă că ați înlocui luni sau ani de muncă de programare, observații și calcule, cu doar câțiva senzori și un algoritm nou de control.
Cât credeți că va dura până când agențiile spațiale, publice sau private, vor lua în calcul o alternativă ca asta?Un exercițiu de arheologie experimentală organizat de un grup de specialiști de la Universitatea din Kent, Ohio, SUA, aduce în discuție unul dintre tabu-urile lumii paleolitice.
Sau, cel puțin, al interpretării datelor pe care le avem despre ea.
Este vorba despre rolul vârfurilor litice, unele privite în mod tradițional ca proiectile.
Mai exact, așa cum o spune și numele, ca vârfuri de suliță.
Autorii studiului care a apărut în revista Journal of Archaeological Science: Reports susțin că rolul acestor vârfuri ar fi putut fi altul.
În cazul de față a fost vorba despre așa numitele vârfuri Clovis, unele asociate cu populațiile de vânători-culegători care au colonizat parte din America de Nord acum circa 13.
500 de ani.
O trăsătură aparte a acestei culturi au reprezentat-o așa numitele vârfuri Clovis, unele oarecum atipice dacă luăm în considerare numai lungimea acestora (cele mai lungi depășesc 20 de centimetri lungime).
Dată fiind forma lor lanceolată, lungimea considerabilă dar și faptul că grosimea lor nu depășește 5-10 milimetri, unii specialiști au susținut faptul că astfel de artefacte ar fi reprezentat, mai degrabă decât arme, obiecte ritualice.
Ei bine, cercetătorii americani au testat astfel de lame nu la vânătoare, ci la capacitatea lor de a procesa carcasa unui bizon, un animal de talie mare care, alături de mamut, reprezenta una dintre țintele predilecte ale membrilor culturii Clovis.
Spre surpriza arheologilor, vârfurile Clovis s-au dovedit mai eficiente decât lamele litice, cele despre care se credea că erau folosite predilect pentru tranșarea vânatului.
Mai mult, atunci când au fost atașate pe un suport de lemn (proces numit înmănușare) au redus la zero riscul accidentelor minore.
O altă surpriză a venit în momentul în care unul dintre aceste vârfuri s-a rupt în timpul operațiunii de tranșare.
Fractura a fost similară cu cea produsă de folosirea ca proiectil a unui vârf de același tip.
Iar un astfel de rezultat ridică o serie de întrebări mai mult decât interesante cu privire la rolul real al vârfurilor Clovis.
Poate cea mai importantă dintre ele este legată de interpretarea clasică oferită vârfurilor fracturate, descoperite în siturile arheologice.
Pe scurt, ceea ce se credea a fi arma tip a vânătorilor Clovis ar fi putut fi, în realitate, o unealtă cu un rol multiplu.
Iar prin prisma unei astfel de descoperiri, diferențierea dintre o operațiune de vânătoare, una de abataj și una care trădează un comportament necrofag a devenit dintr-o dată mult mai complicată.
Este redundant să vorbim aici despre rezistența cămilelor în medii extreme, despre cât de puține resurse necesită pentru un efort prelungit și, mai nou, cât de puțin gaz metan emit comparativ cu rumegătoarele domestice.
Ideea este că, pe fondul schimbărilor climatice deja existente, dar mai ales pe fondul celor care se prefigurează, tot mai mulți investitori își îndreaptă privirea spre această oportunitate.
.
.
cămile în locul vacilor.
Până acum, fermele de cămile erau apanajul țărilor arabe sau al celor din Asia Centrală, poate chiar Australia.
Însă la nivel mondial se face remarcat un nou trend, cel al cererii masive pentru laptele de cămilă.
Unul bogat în vitamina C și cu un conținut redus de grăsimi, cel puțin comparativ cu cel de vacă.
Mai mult, cererea pentru laptele praf de cămilă a cunoscut și ea o creștere considerabilă în ultimii ani.
Se estimează că piața globală de profil va cunoaște o creștere de la 2 miliarde de dolari americani la circa 15 miliarde.
Și asta până la finele acestui deceniu.
Investițiile sunt deja unele considerabile.
Țări ca Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite au investit serios în această industrie în ultimii ani, iar unele ferme au ajuns să dețină peste 10.
000 de capete de cămile.
Însă aceste aspecte nu se opresc doar la țările în care cămilele erau crescute în mod tradițional, deși ele conduc momentan în acest segment de piață.
Tot mai multe comunități Amish din SUA au preluat modelul de afaceri oriental, iar în prezent se estimează că pe teritoriul SUA există circa 5.
000 de cămile în ferme de profil.
În același timp, nu mai departe de luna ianuarie a acestui an, președintele Asociației Chineze a Industriei Lactatelor, Sun Kungan, a anunțat o investiție de 120 milioane de yuani (circa 17 milioane de dolari) în dezvoltarea fermelor de cămile.
În prezent, numai în China există circa 461.
700 de cămile.
Dintre acestea, doar 740 trăiesc în sălbăticie.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
