Înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina nu a fost foarte mult comentată în România; semnalăm în acest context reacţia lui Teodor Baconschi care considera pe data de 3 martie că Ucraina vrea să aplice modelul european în materie de libertate religioasă pentru a adera la Uniunea Europeană, ceea ce garantează dreptul Bisericilor, precum Biserica Ortodoxă Română din Ucraina, de a se organiza autonom şi de a li se recunoaşte autonomia de către statul ucrainean.
În plus, nu este pentru prima oară când BOR organizează “structuri canonice în afara graniţelor”, pentru diaspora tradiţională (Ungaria) sau pentru cea recentă (Europa de Vest)[1].
În ceea ce priveşte reacţiile din Ucraina, cele două biserici ortodoxe s-au poziţionat faţă de hotărărea BOR în aceeaşi zi, 7 martie.
Desigur, o coincidenţă dar Dumnezeu lucrează pe căi nebănuite… BOUk, condusă de mitropolitul Onufrie, a declarat prin “Direcţia de informare şi educaţie” că această hotărâre este văzută “cu surprindere şi îngrijorare, întrucât contrazice sistemul canonic al vieţii bisericeşti care este construit pe un principiu teritorial, nu naţional” (altfel spus, russkiy mir ar fi doar o invenţie…).
Principalul atu al BOUk în relaţia cu credincioşi ortodocşi români este acela că slujbele sunt ţinute în limba română, existând de mai multă vreme o preocupare specială la Moscova pentru ca clericii trimişi în Ucraina în regiunile în care trăiesc etnici români să cunoască limba română (pe lângă pregătirea teologică şi însuşirea limbii române, aceşti clerici primesc pe linia Moscovei şi o instruire specifică FSB dar acesta este un aspect mai puţin discutat).
BOUk nu ezită să folosească acest argument: “facem tot ce este necesar pentru ca credincioşii de limba română să se simtă confortabil în sânul Bisericii noastre, având libertatea deplină de a îndeplini slujbele divine în limba română”[2].
Totuşi, reacţia Moscovei nu a fost înverşunată, ci este mai degrabă, după cum vedea, cel mai mic numitor comun al unui şir de incoerenţe: în definitiv, se consideră că etnicii români sunt pierduţi pentru cauza russkiy mir, iar soarta lor ar putea fi tranşată prin negociere cu BOR.
BOUk încă mai speră că BOR ar putea fi un aliat pentru a echilibra într-un fel dominaţia în ascensiune în regiune a Patriarhiei Ecumenice.
Reacţia BOU, condusă de mitropolitul Epifanie, a fost mai fermă.
Aceasta a afirmat că, potrivit “ordinii canonice şi definiţiei Tomosului privind autocefalia Bisericii Ortodoxe din Ucraina”, “numai BOU are jurisdicţie canonică asupra întregului teritoriu recunoscut al Ucrainei”.
Pentru a respecta acest principiu, BOU a hotărât trimiterea de scrisori Patriarhului Daniel şi Patriarhului Ecumenic Bartolomeu[3].
BOU a apelat astfel la sprijinul Patriarhiei Ecumenice, fără de care nu s-ar fi desprins de Moscova.
Greu de crezut că Patriarhul Ecumenic ar dori să se implice în dispute canonice, mai ales atunci când este vorba de o comunitate redusă numeric, cum este cea a etnicilor români din Ucraina.
Până în prezent, nu este clar dacă asemenea scrisori au fost trimise şi care este conţinutul lor.
Totodată, BOU a ţinut să precizeze că în iulie 2019 a înfiinţat Vicariatul Ortodox Român pentru etnicii români, Vicariatul fiind considerat a fi forma indicată pentru viaţa religioasă a acestora.
Totuşi, nici în prezent nu se ştie cum va funcţiona, nu există parohii sau biserici afiliate, nu a fost elaborat statutul unui asemenea Vicariat, nu a fost desemnat un cleric care să-l conducă – este vorba de o perfectă formă fără fond.
Vicariatul a fost creat se pare cu un singur scop: acela de a obţine recunoaşterea autocefaliei BOU de către BOR.
Atunci când BOU a obţinut autocefalia, BOR a avut o atitudine mai rezervată, fără a lua o decizie finală în privinţa recunoaşterii, precizând că “la o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod se va ţine seama cu prioritate de faptul că în Ucraina există 127 de parohii ortodoxe româneşti, în special în zona Bucovinei de Nord, aflate în jurisdicţia BOUk – Patriarhia Moscovei”.
Ultima oară BOR s-a exprimat pe acest subiect în februarie 2020, poziţia sa fiind “Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei să reia dialogul pentru a ajunge, cât mai curând posibil, la o soluţie în problema autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Ucraina, pentru a nu se adânci polarizarea celor două tabere adverse: una a Bisericilor Ortodoxe pro-Constantinopol şi cealaltă a Bisericilor Ortodoxe pro-Moscova…Sfântul Sinod a precizat că este de acord cu acordarea autocefaliei întregii Biserici Ortodoxe din Ucraina (nu doar a unei părţi), însă aceasta se poate realiza numai prin înţelegerea dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei şi prin consens panortodox”.
Atitudinea de temporizare a BOR în privinţa recunoaşterii autocefaliei s-a dovedit a fi una corectă, judecând retrospectiv, deoarece BOU nu a oferit niciun fel de garanţii că va înfinţa acest Vicariat.
Recunoaşterea autocefaliei BOU de către BOR nu a fost considerată o problemă strict canonică de către autorităţile ucrainene care au depus eforturi în acest sens pe lângă guvernul de la Bucureşti dar replica autorităţilor române a fost întotdeauna cea corectă, anume că nu pot influenţa poziţia BOR.
Mult mai dur s-a exprimat pe data de 3 martie episcopul Viktor care conduce Eparhia de Mukacevo şi Carpaţi, înfiinţarea BORU fiind legată, fără niciun argument, de poziţia BOR faţă de recunoaşterea autocefaliei BOU:“prin această decizie, devine clar de ce Biserica Ortodoxă Română a evitat și evită recunoașterea oficială a Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale”.
Potrivit episcopului Viktor, decizia de creare a BORU a fost luată la Bucureşti dar a fost inspirată de…Moscova: “Ucraina și Biserica Ortodoxă Ucraineană nu trebuie să cadă pradă acestei provocări bisericești românești, regizate de către cei care stau în birourile de conducere ale Moscovei ostile”[4].
În data de 10 februarie 2024 mitropolitul Epifanie a invitat, cu ocazia vizitei la Cernăuţi, etnicii români din Ucraina să adere la BOU.
Se pare că abandonul de facto de către Kyiv a proiectului Vicariatului Ortodox Român, marcat printr-o astfel de schimbare de atitudine, a fost elementul decisiv pentru ca etnicii români să ceară Patriarhiei Române înfiinţarea Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina (BORU).
BOU a încercat să îi convingă pe etnicii români să i se alăture, fără prea multe rezultate.
Confruntaţi cu asemenea presiuni, aceştia au fost într-un fel împinşi să iasă din pasivitate şi să ceară oblăduirea BOR, ceea ce a determinat Sfântul Sinod să ia decizia din 29 februarie.
În plus, iminenta scoatere în afara legii a BOUk a grăbit luarea unei asemenea decizii.
În discursul de la Cernăuţi mitropolitul Epifanie a lansat conceptul de “lume ucraineană”, în contrast cu russkiy mir.
Din “lumea ucraineană” ar urma să facă parte şi etnicii români din Ucraina, alături de alte minorităţi care trăiesc în acest stat, însă acest concept nu este pe deplin clarificat.
Aflaţi la mijloc între “lumea rusească” şi “lumea ucraineană”, etnicii români din Ucraina au ales calea lor proprie, sub oblăduirea BOR.
La data începutului războiului din Ucraina, pe teritoriul acestei ţări activau 130 de parohii ale etnicilor români.
Dintre acestea, până în prezent, 121 au rămas sub tutela BOUk, înainte şi după “despărţirea” de BORu.
6 parohii au decis să iasă de sub tutela BOUk dar nu au aderat la BOR, neexistând cadrul canonic pentru o asemenea trecere (prin hotărârea BOR din 29 februarie s-a creat acest cadru), iar 3 parohii au aderat la Mitropolia Basarabiei, parte a BOR.
Biserica Ortodoxă Română din Ucraina va avea statut de Exarhat, pentru a evita intrarea într-un conflict de jurisdicţie canonică cu BOUk sau BOU.
Care sunt paşii ce vor fi urmaţi de BORU? Este nevoie de adoptarea unui Statut, iar acesta să fie trimis Serviciului de Stat al Ucrainei pentru Etnopolitică şi Libertatea de Conştiinţă.
Această instituţie va acorda BORU calitatea de persoană juridică, supusă legislaţiei ucrainene.
Angajată ferm pe drumul aderării la Uniunea Europeană, Ucraina nu va dori, mai mult ca sigur, să provoace un conflict datorită nerespectării libertăţii religioase şi autonomiei cultelor.
BOR nu îşi va schimba atitudinea legată de recunoaşterea autocefaliei BOU prea curând dar cu siguranţă atitudinea BOU faţă de BORU va fi un factor important în conturarea unei poziţii pe termen lung.
Proiectul Vicariatului a căzut în desuetudine, cu greu ar mai putea fi reactivat.
BOUk, condusă de mitropolitul Onufrie, a avut, aşa cum am văzut, o atitudine mai “paşnică” faţă de anunţul apariţiei BORU în Ucraina.
Nu există însă un consens legat de felul cum ar trebui să se raporteze BOUk faţă de etnicii români/BOR.
În regiunea Odesa activează mitropolitul de Odesa şi Ismail Agatanghel Savvin, un înfocat suporter al Federaţiei Ruse şi al teoriei russkiy mir.
Istoria este uneori un loc al ironiilor amare: tocmai Catedrala Transfigurării din Odesa unde slujeşte acest mitropolit a fost bombardată în iulie 2023 de către forţele armate ruse.
Dând dovadă de masochism, mitropolitul Agatanghel continuă să propage binefacerile russkiy mir…Mitropolitul Longhin Jar de Bănceni ţine tot de BOUk şi are o atitudine agresivă faţă de BOR, primind sub oblăduirea sa unii clerici din România.
Pentru acesta, russkiy mir se referă nu numai la credincioşii ruşi din Ucraina, la cei români din Ucraina dar şi la cei români care aparţin de BOR.
O mostră perfectă de inconsecvenţă canonică.
În Transcarpatia, BOUk are o practică total opusă.
mitropolitul de Hust oferind “carte canonică” încă din martie 2022 clericilor români din această regiune care au dorit să adere la BOR.
Aşadar, poziţia BOUk faţă de etnicii români din Ucraina este total lipsită de consistenţă, atitudinile mergând de la supunere totală la libertate totală.
Pe lângă BOUk şi BOU, în Ucraina mai activează şi Biserica Ortodoxă Ucraineană – Patriarhia Kievului (BOUPK).
Aceasta a fost creată în 1992 de fostul mitropolit al BOU, Filaret Denisenko, care s-a autoproclamat “Patriarh al Kievului”.
Din perspectiva BOU, Filaret este excomunicat, iar nicio altă biserică ortodoxă nu îl recunoaşte.
Din perspectiva autorităţilor ucrainene, BOUPK nu există legal.
BOUPK a înfiinţat pe teritoriul Republicii Moldova în octombrie 2023 două entităţi religioase (pentru etnicii ucraineni şi/sau români – nu este clar), Mitropolia Moldovei de Est (condusă de Filaret Pancu) şi Episcopia de Râşcani şi Ocniţa (condusă de Aviv Pancu – fraţii Pancu sunt etnici români).
Mitropolia Basarabiei a precizat că aceştia nu sunt clerici şi că nu fac parte nici din Mitropolia Basarabiei, nici din cea a Moldovei, nici din Patriarhia Moscovei.
Mitropolia Moldovei a reacţionat şi mai dur.
Secretarul eparhiei Edineţ (Rîşcani şi Ocniţa, care noul episcop BOUPK pretinde că îi aparțin, fac parte din eparhia Edineţului), protoiereul Adrian Cotelea, l-a numit “eretic” pe Filaret Pancu.
În plus, a dat asigurări că toate parohiile din eparhia Edineț rămân în cadrul Mitropoliei Moldovei: „ei pot crea un exarhat pe teritoriul Moldovei, dar Filaret este un patriarh nerecunoscut de nimeni.
Astfel de creaturi sunt echivalente cu secte”.
În cazul infiltrării BOUPK în Republica Moldova, avem de-a face cu o aplicare în oglindă a conceptului de russkiy mir: Ortodoxia ucraineană organizată instituţional are jurisdicţie ecleziastică oriunde trăiesc etnici ucraineni (sau chiar şi români…).
Să fie oare aceasta o (altă) formă concretă de manifestare a conceptului de “lume ucraineană”? Este prematur pentru a trage concluzii.
Oricum, autorităţile Republicii Moldova au înregistrat cele două entităţi, ca expresie a respectului faţă de autonomia religioasă, deoarece nu doresc ca o atitudine mai puţin neutră să devină un obstacol în calea orientării ferme în direcţia aderării la Uniunea Europeană.
Niciodată în spaţiul dominat de Ortodoxie chestiunile legate de jurisdicţia eclezială nu au fost simple.
În permanenţă puterea politică a căutat să influenţeze modul de interpretare al canoanelor referitoare la o jurisdicţie sau alta.
Pe măsură ce naţiunile din spaţiul răsăritean au intrat în modernitate şi s-au organizat în state, problema jurisdicţiilor ecleziale a devenit una cu caracter pronunţat politic.
Ar trebui să se oprească aceste jurisdicţii la graniţele unui stat sau ar trebui să se refere la persoanele care aparţin de o anumită naţiune, indiferent pe teritoriul cărui stat se găsesc? Condamnarea etnofiletismului nu a oferit decât o parte din răspunsurile care au în vedere această întrebare.
Patriarhia Moscovei a intrat într-un conflict cu Patriarhia Ecumenică, bazat pe moştenirea Ortodoxiei, aşa cum aceasta era înţeleasă în Imperiul Bizantin.
Pe măsură ce Patriarhia Moscovei s-a putut baza pe un stat din ce în ce mai puternic, cu multiple revendicări teritoriale, cererile pentru a extinde jurisdicţia ecleziastică au îmbrăcat forme din ce în ce mai sofisticate.
Cucerirea Basarabiei în 1812 a adus după sine impunerea unei jurisdicţii ecleziale bazată la Moscova.
Pe teritoriul Ucrainei această jurisdicţie a fost impusă chiar cu multe secole mai devreme, în 1686, pentru a fi contestată eficient abia în 2018.
Impunerea puterii sovietice în Basarabia a însemnat o revenire a jurisdicţiei Patriarhiei de la Moscova, la fel cum s-a întâmplat şi în Ţările Baltice.
Destrămarea URSS a făcut posibilă revenirea jurisdicţiei ecleziale a BOR în Republica Moldova, a celei a Patriarhiei Ecumenice în Ţările Baltice (în urma unui proces istoric care nici în prezent nu este încheiat) şi, ulterior în Ucraina.
Cel din urmă eveniment politic major, începutul războiului din Ucraina în 2022, avea să marcheze un nou episod de clarificare a jurisdicţiilor ecleziale în Ucraina, un episod care nu s-a încheiat – nu ştim care va fi statutul final al BORu.
Republica Moldova a fost afectată de acest război, în sensul repudierii atracţiei exercitate de jurisdicţia eclezială a Moscovei.
La fel ca şi în cazul Ucrainei, este vorba de un proces în plină desfăşurare: nu este clar cum şi în ce fel trecerea de la o mitropolie la alta a credincioşilor şi a clericilor va avea rezultate notabile sau va fi, precum în cazul Ucrainei în perioada 2018 – 2022, foarte lentă.
Schimbările de jurisdicţii ecleziale nu mai acelaşi efect pe care îl aveau în secolul 19, în prezent secularizarea îşi spune cuvântul, de multe ori cei supuşi unor schimbări de jurisdicţie eclezială preferând să abandoneze treptat participarea la viaţa religioasă.
Intervenţia BOR de la sfârşitul lunii februarie a transmis o undă de şoc în cadrul disputelor interminabile legate de aplicarea unor canoane sau a altor canoane: acestea contează şi se aplică dar în cele din urmă cea mai importantă regulă este respectarea voinţei celor care fac parte dintr-o Biserică sau alta.
Faptul că probleme legate de jurisdicţii ecleziale în Republica Moldova şi în Ucraina au fost tratate simultan a prezentat un avantaj: procedând astfel, BOR a arătat că este nevoie de o discuţie mult mai aprofundată în cadrul Ortodoxiei legată de limitele jurisdicţiilor fiecărei Biserici autocefale şi în ce măsură autonomia cultelor poate fi invocată unitar în relaţia cu statele pe teritoriul cărora se organizează aceste Biserici.
Autocefalia limitează, autonomia oferă deschidere, iar voinţa sau puterea unui stat nu pot fi niciodată considerate argumente decisive.
Discuţia este mult mai complicată însă decât pare, întrucât nu poate fi dusă pe un teritoriu strict al canoanelor.
_Citeste restul articolului pe Contributors.
ro
