Despre faptul că majoritatea oamenilor nu au amintiri din perioada de dinaintea vârstei de trei ani s-a scris pentru prima dată la finalul secolului al XIX-lea.
Mai exact, în 1895, într-un studiu din American Journal of Psychology, studiu semnat de o psihologă pe nume Caroline Miles Hill.
Ulterior, s-a scris în literatura de specialitate că oamenii încep să dezvolte primele amintiri undeva în jurul vârstei de trei-patru ani.
Iar asta a rămas un adevăr universal.
Practic, poți fi convins că ai amintiri anterioare vârstei de trei ani.
O vizită la zoo, prima zi de grădiniță, o masă care ți-a plăcut în mod deosebit sau joaca alături de alți copii.
Însă, cel mai probabil acestea sunt niște amintiri false.
Și asta în ciuda faptului că par foarte vii și foarte reale.
Ceea ce mulți consideră amintiri din primii trei ani de viață sunt, în realitate, fie relatări ale părinților sau ale altor apropiați, fie imagini din fotografii pe care le-au văzut ulterior.
Faptul că au auzit aceleași relatări sau că au văzut aceleași fotografii, în mod repetat, încă din anii copilăriei, a dus la consolidarea ideii că întâmplările relatate sunt amintiri reale.
Dar, așa cum spuneam, nu sunt deloc ceea ce par.
Practic, abilitatea de a memora nu se dezvoltă complet decât undeva în jurul vârstei de șapte ani.
Iar aici avem de a face cu un veritabil paradox, căci vorbim despre vârsta la care creierul înmagazinează informații la o rată la care nu o va mai face nicicând de-a lungul vieții.
Cumva însă, amintirile acelea vii, anterioare vârstei de trei ani, par să lipsească din creierul uman.
Și mai interesant este faptul că nimeni nu a reușit să explice lipsa acestora.
Cel puțin nu cu o ipoteză care să fie general acceptată în mediul științific.
Pentru cea mai mare parte din istoricul cercetării, oamenii de știință au fost convinși că, pur și simplu, creierul unui copil de până la trei ani este prea puțin dezvoltat pentru a stoca amintiri pe termen lung.
Se pare că ar fi greșit în prezumpția lor, iar lucrurile stau cu totul altfel.
Sigmund Freud a oferit, în 1910, poate cea mai bizară, mai faimoasă și mai controversată explicație.
Aceea că amintirile există încă din primele minute de viață, însă creierul le suprimă pentru a bloca experiența psihosexuală din timpul nașterii.
El a numit fenomenul „amnezie infantilă” și l-a considerat un precursor al „amneziei isterice”, experimentată de unii dintre pacienții săi.
Acum, oricât de ciudată ar părea ipoteza lui Freud, și oricât de blamată a fost în trecut, se pare că părintele psihanalizei a avut dreptate, măcar cu un aspect, dacă nu cu toate.
.
.
uitarea.
Un termen extrem de important.
Studiile moderne au arătat că, este adevărat, amintitirile se formează chiar și înainte de vârsta de trei ani.
Posibil într-un mod diferit față de cele din perioada adultă.
Problema este că nu pot fi accesate.
Cel puțin nu în mod conștient.
În ceea ce privește motivul pentru care uităm aceste amintiri, să îi spunem amnezie, nu a fost încă explicat pe deplin.
Este cert că multe specii de mamifere experimentează aceleași proces al amneziei juvenile.
Cu siguranță că este vorba de un motiv evolutiv, însă în lipsa unei explicații clare, nu putem decât să speculăm asupra sa.
Poate că un creier extrem de tânăr de abia învață cum să acorde importanță anumitor evenimente, sau poate că abia își construiește sistemul de memorie pe care îl va folosi pentru restul vieții.
Un experiment deosebit de interesant, realizat de o cercetătoare de la Institutul Max Plank, Departamentul pentru Dezvoltare Umană, Sarah Power pe numele ei, a arătat că, măcar la șoarecii de laborator, amnezia juvenilă există, de asemenea.
Studiul, descris în revista Science, a constat în învățarea unor cobai, adulți și juvenili, să urmeze anumite indicații.
Spre exemplu, atunci când intrau într-o cameră de o anume culoare dintr-un labirint special construit pentru ei, șoarecilor le era administrat un ușor șoc electric la picioare.
Adulții au învățat extrem de repede informația, iar amintirea s-a păstrat pentru tot restul vieții.
Pur și simplu, refuzau să mai intre în camera respectivă.
În cazul puilor, lucrurile au stat diferit.
Deși învățau că nu este benefic să se apropie de camera interzisă, amintirea nu rezista mai mult de o zi sau două.
Indiferent de câte ori ar fi primit șocurile electrice.
Interesant este că amnezia juvenilă pare să afecteze doar anumite tipuri de amintiri, în special cele cunoscute sub numele de amintiri contextuale, care implică indicii de conectare, cum ar fi aspectul unui mediu cu evenimentele care se petrec acolo.
În cazul oamenilor, memoria infantilă funcționează foarte bine în cazul amintirilor semantice sau a celor motorii.
Ca un alt exemplu, copiii rețin sensul unui cuvânt sau modul în care pot desena o figură geometrică.
Problemele apar în cazul amintirilor episodice, așa cum ar fi amintirile conștiente despre când și unde anume a avut loc un eveniment.
Până recent, cea mai simplă și mai uzitată explicație era aceea că un copil cu vârsta mai mică de trei ani are un creier care, pur și simplu, fie nu poate stoca amintirile, fie nu le poate forma încă.
Însă, așa cum spuneam, se pare că ele există, iar interpretarea de mai sus este una greșită.
Un alt experiment, realizat de data aceasta pe copii cu vârsta de doar câteva luni (unul care, nu vă impacientați, nu a implicat șocuri electrice), a arătat că amintirile pot rezista pentru perioade relativ îndelungate.
Astfel, medicii care au luat parte la experiment, au învățat copii cu vârsta de două luni să asocieze mișcarea unui obiect de deasupra pătuțului, cu lovirea tăbliei patului cu picioarele.
Ce s-a întâmplat?Copii au reținut informația, dar nu mai mult de câteva zile.
Lucrurile au stat cu totul altfel în cazul copiilor cu vâsta de 3-6 luni.
Ei nu doar că au păstrat informația, dar și-o aminteau și după săptămâni sau luni de zile.
O dovadă certă a faptului că, în creierul lor, astfel de amintiri se puteau forma și păstra.
Un alt caz elocvent, un experiment realizat cu ajutorul unor copii de trei-șase luni, a arătat că aceștia nu își mai puteau aminti imaginile unor animale pe care le văzuseră pe nișe planșe speciale, care le fuseseră arătate în urmă cu trei luni.
Interesant a fost că, odată ce specialiștii le-au arătat aceleași imagini, dar blurate, copiii au putut identifica animalul din fotografie, și asta în ciuda faptului că trecuseră luni de zile de când văzuseră prima și singura dată imaginea acestora.
Toate studiile prezentate arată fără echivoc același lucru.
Anume că, deși aflat în etapa de dezvoltare infantilă, creierul poate stoca și păstra informații.
Ele rămân acolo, numai că, dintr-un motiv neînțeles deocamdată, creierul le blochează.
Practic, uităm că avem astfel de amintiri.
Și aici intervine o altă întrebare importantă.
De ce anume sunt uitate amintirile juvenile?Specialiștii sunt de părere că există un motiv evolutiv întemeiat pentru care creierul nostru blochează informațiile din perioada de început a vieții.
Evoluția, subliniază Rick Richardson, psiholog în cadrul Universității din New South West, Australia, citat de Science, nu lucrează decât în acest mod.
Este posibil ca suprimarea amintirilor infantile să permită creierului să investească mai multă energie pentru a afla cum funcționează lumea, în timp ce dă hipocampului timp să se dezvolte.
O altă posibilă explicație ar fi aceea că, în stadiul incipient de dezvoltare, creierul nu consideră prioritare anumite informații, așa cum ar fi locul sau momentul în care s-a produs un eveniment.
Ca să exemplific, este mai important pentru el să învețe despre pisici, în general, decât despre pisica vecinului de la un alt etaj al aceluiași bloc.
Pe de altă parte, creierul, în această etapă a dezvoltării sale, începe să acumuleze date despre mediul din jur.
În mod cert, el nu are capcitatea de a categorisi corect anumite acțiuni sau fapte.
Spre exemplu, își poate forma o părere greșită despre un anumit obiect sau loc ca fiind periculos.
A avea o memorie latentă, îi permite acestuia să corecteze informația fără a induce frica imediat, așa cum ar face o memorie mai accesibilă.
Practic, este vorba despre învățare, despre corectare și, nu în ultimul rând, despre ștergerea unor date false.
Plecând de la această premiză, un experiment realizat pe șoareci, descris de asemenea în revista Science, a arătat că administrarea unui compus chimic care le bloca neurogeneza (formarea de noi neuroni la indivizi juvenili) nu le-a afectat cobailor procesul de memorare.
Pur și simplu, el a fost același ca la adulți.
În schimb, atunci când li s-au administrat stimuli care să ajute la formarea de noi neuroni și legături neuronale, subiecții au suferit de amnezie.
Cum se traduce această informație aparent paradoxală? Simplu.
Procesul de neurogeneză duce la rescrierea unor date, așa cum ai șterge un text cu o pastă corectoare, apoi ai adăuga alt text peste el.
Procesul dispare în momentul în care neurogeneza încetinește, iar acesta ar putea fi o posibilă explicație a amneziei infantile.
Lucrurile sunt însă departe de a fi explicate și înțelese pe deplin.
Faptul că misterioasa amnezie juvenilă este un fapt universal dovedește, fără îndoială, faptul că rostul ei este unul bine stabilit la nivel evolutiv.
Nu este exclus ca, odată înțeles procesul, să descoperim lucruri complet noi despre ceea ce înseamnă procesul de memorare.
În lumina celor expuse până acum, creierul unui copil ar putea fi considerat varianta mai maleabilă a unui creier adult? Este cert că el funcționează fundamental diferit.
Sau, dacă ne gândim altfel, ar funcționa după reguli diferite de cele adulte? Ei, iată câteva dintre întrebările fundamentale la care știința trebuie să răspundă.
Și nu sunt singurele legate de procesul de memorare.
Dacă am pomenit despre creier și despre modul în care se formează amintirile, una dintre aparentele bizarerii ale speciei umane (cel puțin a ei) este aceea că oamenii, întrebați despre un eveniment sau un fapt pe care l-au trăit în comun, tind adesea să aibă amintiri diferite.
Uneori complet diferite.
Cum se explică acest lucru din punct de vedere medical?Pentru asta, trebuie înțeles cum funcționează procesul de memorare.
Să luăm un exemplu! Să zicem că ați avut o dispută cu un coleg.
Creierul stochează informațiile, asemenea unor cărți pe care, în mod normal, ar ajunge să se strângă praful dacă nu sunt folosite.
Ele există acolo, înmagazinate.
Însă amintirea în sine, reprezentarea mentală a evenimentului, nu se formează decât în momentul în care accesezi acele informații din creier.
Asta poate fi după o zi, după zece, după un an șamd.
Iar în momentul în care reprezentarea are loc în două creiere diferite, ea va fi influențată de detaliile la care a fost atent fiecare personaj.
Și este aproape imposibil ca ambele persoane să se fi concentrat exact asupra acelorași detalii.
Apoi, mai există un aspect, recent dovedit de oamenii de știință.
Acela că fiecare creier este diferit de altul, prin modul de funcționare și prin interacțiunea părților sale.
Spre exemplu, există indivizi care sunt foarte buni în a memora date.
În cazul lor, știm astăzi că este vorba despre o conectivitate mai bună între hipocamp și cortexul prefrontal, acea parte a creierului responsabilă cu gândirea analitică.
De pe altă parte, există persoane cu o extraordinară capacitate de a memora detalii (în acest caz se vorbește despre memorie autobiografică).
Ei bine, în situația lor s-a dovedit faptul că este vorba de o conectivitate superioară între hipocamp și acea parte a creierului responsabilă cu procesarea vizuală.
O excepție o reprezintă afantazia, o afecțiune care nu le permite omenilor să creeze imagini mentale.
Ca un exemplu, un pacient care suferă de afantazie, nu poate vizualiza, în propria minte, imaginea unui fruct sau a unui obiect.
Iar acesta este doar un alt motiv pentru care oamenii tind să își amintească lucrurile diferit.
Pentru simplu fapt că fiecare creier în parte funcționează diferit.
Un alt aspect implicat în procesul de memorare, unul care de asemenea duce la amintiri diferite legate de același eveniment, este implicarea emoțională.
Fiecare individ va răspunde în alt fel, în funcție de personalitatea sa, la anumiți stimuli.
Practic, creierul reacționează diferit față de ceea ce el consideră util sau nociv.
De asta, amintirile nu sunt aceleași.
Este vorba, pur și simplu, despre maleabilitatea memoriei.
Nu un defect, ci un avantaj evolutiv.
Bibliografie:Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!Sursa foto: profimediaimages.
ro
