A murit Nicolae Manolescu.
După George Călinescu, eu de la Nicolae Manolescu am învățat literatură.
Dacă George era parabolic, naționalist, Nicolae era surprinzător și-ți înălța mintea.
Eu l-am prins în facultate ca pe un mit.
Era interzis.
Ținea niște cursuri pe unde nu te așteptai în clădirea Facultății.
Apoi, mi-a fost profesor, eu elev de nota 6.
După Revoluție, mi s-a părut prea mult: voia să fie Președintele României.
După 2000, a negat parcă tot ce m-a învățat și era un răzbunător.
Iată-l pe al meu Nicolae Manolescu, criticul, istoricul literar, omul public, președintele Uniunii Scriitorilor.
Mereu îndrăgostit.
Eu îl știam ca pe un mit.
Uite-l, nu e.
Interzis în ultimii ani ai lui Ceaușescu, preda cursuri pe unde nu te așteptai.
Așa că eu nu-l găseam.
Însă, i-am sorbit cărțile.
„Contradicția lui Maiorescu” mi-a fost carte de căpătâi în formarea mea ca cititor, înțelegător al cărților.
Era formarea junimistului Titu Maiorescu și mereu credeam că e formarea lui Maiorescu-Manolescu.
Prin „Arca lui Noe” am priceput literatura română.
Călinescu mă băga în aburii aprecierii.
Cu Manolescu eram rațional.
Dezbăteam ore-n șir care roman e doric, ionic, corintic.
Aveam nevoie de orientare într-o dezorientare patriotardă, pe care o citeam în tonele de istorii, le ascultam în cursurile oficiale de facultate.
Când l-am avut profesor, după Revoluție, eram prea mic la creier, eram fără ajutor.
Mă copleșea vederea lui.
Mi-a dat un opt, eram de șase.
Mamă, ce rușine! Tot după Revoluție, Nicolae Manolescu s-a implicat foarte repede în politică.
Am plâns N-am înțeles niciodată de ce a acceptat să fie candidat la Președinte al României.
Dar chestia deja mă depășea.
Printre atâția morți și idioți, Manolescu era un luceafăr și sunt sigur că ar fi arătat lumea asta a noastră altfel cu el președinte.
Ce nu-mi plăcea era că părea un Don Quijote, Nu-mi plăcea să fie înfrânt.
Politica lui Manolescu era una a exigenței.
Nu era un om al poporului, dar nici printre intelectuali nu se amesteca cu fitecine.
Nu țin minte să fi făcut compromisuri.
Nu se compara oricum cu niciun politician de astăzi.
Evident, nici mulți purici n-a făcut în politică.
M-am bucurat mult când a revenit printre noi, muritorii.
Eram fascinat de el, cred că am stat de câteva ori de vorbă cu omul.
Era un intelectual.
Era un om bun.
Era un suflet.
Și l-am cunoscut și l-am priceput ca pe un îndrăgostit.
Și asta mi-a plăcut mult, Nicolae îndrăgostit mai mereu.
Avea alt glas.
Mitul meu dintotdeauna avea glasul unui îndrăgostit.
Era îndrăgostit pe viață, era îndrăgostit de idei.
Era un seducător.
Și iarăși a dispărut din viața mea.
Iarăși s-a ascuns.
A devenit Președintele Scriitorilor.
Din această penumbră, Nicolae Manolescu începuse să nege ceea ce promovase o tinerețe.
“Istoria sa critică” e o mirare.
Am citit-o, am răscitit-o.
Profesorul care a fost monstrul sacru al generației optzeciste acum își înghițea precum Cronos facerile de bine.
Cărtărescu, Iaru, Teodorescu, toată generația optzecistă a fost sub aripa lui Manolescu la Cenaclul de Luni.
Au crescut și s-au format împreună.
Au devenit în anii ’80 de temut.
Erau citiți, aveau repere, deja dădeau Opere.
Cartea sa de Istorie revizuiește părerile de-o viață, se ceartă cu discipolii, cu contemporanii.
Ca un îndrăgostit care se supără pe iubiri.
Dar, știți, eu și cei care am rămas în viață îl vom avea pe Nicky în memorie ca pe un mare îndrăgostit.
De viață și de cărți.
