Istoria îl va aminti pe profesorul Daniel Barbu ca intelectualul temerar care a pus bazele științei politice în mediul academic românesc, o disciplină pe care a gândit-o hrănită din teologie politică, arheologie conceptuală și matură doar în măsura în care găsește instrumente intelectuale să spună „nu” puterii.
Erudit, poliglot și enciclopedist.
A creat în cadrul Universității din București o adevărată școală a vocației pentru idei și a avut ambiția de a ridica standardele științei politice în răspăr cu mainstream-ul academic.
S-a gândit pe sine în opoziție cu spiritul acestei lumi și chiar dacă era în permanență la curent cu cele mai recente cercetări internaționale, opta adesea pentru întoarcerea la autorii canonici ai liberalismului și democrației.
Incomod ca intelectual în spațiul public, fascinant ca profesor, devotat ca prieten, Daniel Barbu plutea intelectual deasupra lunii universitare pe care o suspecta de impostură accelerată și-i reproșa segmentarea și ultraspecializarea duse la extrem.
Vedea vocația științei de a mărturisi atât adevărul, dar mai ales Adevărul, eșuată într-o societate din ce în ce mai marketizată și birocratizată, chiar risipită în propriile detalii.
Seducător ca orator, ultradisciplinat în scris, părea adesea că îi e jenă de situațiile în care trebuie să-și înșire realizările.
Adesea și-a șters dezgustul de pe frunte și s-a readunat în jurul credinței și științei, în ciuda multor neplăceri pe care viața i le-a pus înainte.
Măcinat intelectual de relația (mai degrabă conflictuală) dintre liberalismul politic și creștinism, profesorul Barbu a legat prin opera sa Cerul de pământ, transformând oportunitatea unui deplin imperfect pe pământ în condiția Împărăției Cerurilor.
Probabil că demersul său ascuns a fost acela de a muta cunoașterea dinspre Cer spre pământ și invers, de a-i face pe teologi să țină cont de formele credinței în societate, iar pe politologi (deși detesta acest cuvânt) să vadă dincolo de imperfecțiunea metodelor de cercetare osificate și standardizate până chiar la golirea lor de sens.
Ca nimeni altcineva, a reușit acest demers circular de a explica teologic în mediile seculare și simultan de a infuza mediile seculare de instrumente de înțelege a realităților sociale și politice prin prisma Evangheliei.
Era convins de forța transcendentă a democrației liberale pentru lumea imperfectă de aici și totodată de faptul că orice demers de cunoaștere a Vieții de Apoi trebuie încadrat într-o logică a continuumului dintre pământ și Cer.
Aparent rece, dar nu potrivnic, cu greu accepta să coboare nivelul formal și să se adreseze cuiva, chiar și unui student, la persoana a doua singular, păstrând o discreție aristocratică.
Față de Daniel Barbu nu erai niciodată prea apropiat ca să-i poți intui toate gândurile și niciodată prea îndepărtat ca să te poată surprinde negativ.
Și-a trăit maturitatea intelectuală suspendat în intervalul liturgic al lui „acum”-ul democrației și „nu încă” al Împărației Cerurilor, adesea ca un gentleman ascet urban de modă veche.
Avea bucuria întâlnirii cu gândul ascuns, dar nu viclean, de a descoperi prietenia.
Se bucura să te primească în casa lui și în inima lui, chiar și pentru cele mai mărunte sfaturi academice.
Daniel Barbu a fost iubit și admirat.
De foarte mulți doar de la distanță, neîndrăznind să depășească abundența sa de discreție.
Dumnezeu să-i dea Bucurie în Împărăția Cerurilor! N.
Red: Cătălin Raiu este lect.
univ.
dr.
la Facultatea de Administrație și Afaceri a Universității din București și membru al Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării
