Hai, hai că-i vedeți și voi.
Și chiar vă îmbrăcați ca ei.
în trening, în halat, în flaușat, în chiloți Uite-i: pe stradă, deci nu în casa lor.
La serviciu, deci nu în casa lor.
Se spune: nu-l judeca pe om săracul, dar aici nu e discriminare de sex, de rasă, nu, nu.
E discriminare de hălățel, de flaușețel, de chiloțel, de treninguț, de pijamaluță.
Și o spun franc: hohotesc și flanez (adică, mă îmbrac în flanel și o iau razna cu gândurile).
Pe mine cine mă apără de hălățel, pijamăluță, chiloțel? Cine? Cine? E o armată de chiloței pe stradă.
Uite-i, tropăie chiar acum! Tot suntem în epoca văzului, a imaginii, a tiktokului, instagramului ori iutubului.
Nu se poate să nu ne sară-n ochi, pe stradă, treningul, chilotul, flaușatul de casă, pijamaua, acești cozonăcei ai îmbrăcăminții de fiecare zi.
Departe de mine de a face educație.
Chiar n-am chef și nici stare să fac eu educație unei armate de pijămăluțe.
Dar nu se poate ca ochii mei să nu vadă: e plină țara de treninguți drăguți în tramvai, de hălăței piticei în malluri, de chiloței vai de ei pe unde vrei și nu vrei.
Omul, ce e mai e omul?, măreț sună acest cuvânt! Omul, măreț sună acest cuvânt, este astăzi în pijamăluță, chiloțel, treninguț.
Așa l-a prins globalizarea, hyperconsumismul, asta i-a dat lui cultura vizuală.
Înțeleg.
Nu se mai face distincția între acasă și afară.
Înțeleg, nu mai contează nicio distincție între haine, dacă pijama e viața mea asta arăt la lume.
Dacă chiloțel îmi place, chiloțel port zi și noapte.
Domle, ăsta e gustul meu, ce te omoară pe tine de gustul meu.
Deci, avem nu doar o centrare pe gustul unei întregi mode.
Nu, aici e vorba de discernământul fiecăruia.
Mie îmi place așa! Vreau respect așa.
Blochează-ți privire, urăște-ți gândul care umblă aiurea.
Eu vreau așa, tu nu ești în planul meu de viață.
Nu tu trebuie să mă vezi.
Atunci cine trebuie să te vadă? Cine? Cine? Cine trebuie să arate că exiști.
Pentru că a ieși pe stradă înseamnă a arăta că exiști.
A te arăta = a fi văzut.
Deci, eu mă ciocnesc mereu cu un flaușat de ăsta, cu o pijamăluță, cu un chiloțel, cu un treninguț.
Îi văd în PUBLIC, nu la ei acasă.
E grădiniță și școală lângă mine.
E coadă de 4X4 sau de second handuri din interior curg părinți cu părul alb în treninguri.
E mall, unde merg, uite pijamale și halaturi.
Umblu prin oraș, pe bulevarde mari.
Uite tocuri înalte învelite în trening sau aerisite de chiloți.
Merge chiloțul la canadiană? Merge.
Bagi un flaușat la blana de vulpiță? Bagi.
De ce nu? Cine mă oprește pe mine om să n-am opțiuni? Cine? Cine-mi dă opțiunile? Pe scurt, eu nu judec ci hohotesc și flanez.
A hohoti nu e judecată, Doamne ferește! Doamne ajută! Mă binedispun.
Am și eu gânduri negre, și un chiloțel, o pijamăluță mă fac să hohotesc.
De ce? Că-mi aduc aminte de maică-mea, fată bună, care zicea: uite, mamă, ăștia au ieșit în aia goală pe stradă! Și râdeam ca proștii împreună, eu și mama.
Vezi, tu, cititorule, hohotesc că-mi amintesc de maică-mea cu care hohoteam de astfel de îmbrăcăminți.
Sub pijama, sub chiloți, sub halat, totul e previzibil.
Sub chiloțel ce se mai poate ascunde? Sub un capod ce se mai poate ascunde? Sub o pijama ce mai poate fi? Ce? Doamne ferește să rostesc eu cuvinte! A flana, apoi, nu e judecată, Doamne iartă-mă! Îmi umblă gândurile razna și bine fac! Păi, ce să fac să dau în cap la babe în trening și chiloței pe stradă? E o lume care se de-zbracă, care se dez-golește.
De sensuri, de valori, de haine.
Rămâne însă judecata.
Pentru că vrei să fii judecat, apreciat, văzut de asta te îmbraci în chiloți pe stradă, în pijama pe stradă, în halat de baie pe stradă.
Ești om nu cârnat.
