Parlamentul European adoptă astăzi, 14 martie, o rezoluție referitoare la Tezaurul României, trimis în urmă cu mai bine de o sută de ani în Rusia.
Într-o discuție video cu jurnalistul Marian Voicu, autorul cărții „Tezaurul României de la Moscova.
Inventarul unei istorii de o sută de ani”, încercăm să oferim cititorilor HotNews.
ro câteva informații și date esențiale despre mizele acestui subiect.
Rezoluția care este discutată, astăzi, de Parlamentul European la Strasbourg se numește „Returnarea tezaurului național al României, însușit în mod ilegal de Rusia”.
S-ar putea spune că un subiect care până acum i-a preocupat doar pe români se internaționalizează.
În linii mari, când vorbim despre Tezaurul românesc de la Moscova ne referim la cele 41 de vagoane care au fost trimise în Rusia în 1916 și 1917 cu toată avuția națională de la vremea respectivă.
Acesta este cel mai vechi litigiu al României, fiind cu adevărat unic în lume.
Nicio altă țară nu și-a însușit avuția altui stat, care i-a încredințat-o spre păstrare, cu acte în regulă.
Una dintre cele mai bune documentări făcute în România pe acest subiect este cea a jurnalistului Marian Voicu, în cartea „Tezaurul României de la Moscova.
Inventarul unei istorii de o sută de ani”, apărută la Humanitas, în 2016.
Mai jos, principalele informații din discuția cu jurnalistul Marian Voicu.
Când vine vorba de „Tezaurul României de la Moscova”, oamenii se gândesc în primul rând la cele 94 tone de aur care au fost trimise în Rusia, cu două trenuri, primul în 1916 și al doilea în 1917.
Totuși, aurul Băncii Naționale reprezintă mai puțin de 10% din valoarea financiară a celor două transporturi.
Cea mai mare parte a valorilor a fost trimisă de Casa de Depuneri și Consemnațiuni, care a strâns toată masa monetară de la toate băncile din acel moment și a trimis-o la Moscova.
Din Tezaur mai fac parte, arhive, opere de artă, odoare mănăstirești și altele.
Autoritățile române au vorbit despre o valoare globală de 7,5 miliarde de lei aur, iar Banca Națională cere restituirea a 315 milioane de lei aur, lăsând la o parte valoarea numismatică a monedelor, unele dintre acestea valorând astăzi sute de mii de euro.
Pe lângă aceste valori, România a expediat în 1917 tot ce înseamnă patrimoniul identitar, începând cu tablouri din colecții private, cum ar fi Muzeul de Antichități de la București și Iași, sau colecțiile Pinacotecii, ale Academiei, colecțiile numismatice, cărți românești rare.
Din colecții private, făceau parte în special tablourile.
O parte din colecțiile pe care le vedem acum la Muzeul Național de Artă al României, începând cu tablouri, de la Grigorescu, Andreescu, până la artă universală, Bruegel etc, au făcut parte din acest tezaur (și au fost restituite de ruși).
De asemenea, au fost trimise la Moscova manuscrisele lui George Enescu, compozitorul venind personal la gară să le aducă.
Acestea au fost restituite după ce România a încheiat un tratat bilateral cu Rusia bolșevică în 1934, pentru că Enescu avea prieteni influenți la Moscova.
Manuscrisele au ars, din păcate, în incendiul de la Biblioteca Universitară din decembrie 1989.
În 1916, tezaurul a fost expediat mai întâi la Iași și apoi la Moscova.
În primul rând, Tezaurul Băncii Naționale trebuia să fie pus în siguranță (din cauza înfrângerii armatei române în fața Puterilor Centrale și retragerea guvernului la Iași) pentru că, altfel, România nu mai putea emite monedă și nu mai putea funcționa economia.
Moscova a fost considerată singura soluție pentru că România era înconjurată de inamici, situația era dezastruoasă pe toate fronturile, iar Imperiul Țarist era aliatul României.
O singură voce s-a opus trimiterii avuției naționale la Moscova, bancherul Mauriciu Blank, care a optat pentru expedierea pe mare, în Anglia.
Majoritatea s-a opus din cauza pericolului reprezentat de submarinele germane și, de asemenea, a fost invocată prima de asigurare de 10 mii de lei aur, care acum pare incredibil de mică, dar atunci a fost considerată prea mare.
Un alt motiv poate fi regăsit în memoriile ambasadorului Rusiei în România din acea perioadă, Aleksandr Mosolov.
Acesta scrie că România nu era considerată un aliat sigur, iar tezaurul reprezenta un fel de garanție.
„Expedierea aurului românesc la Moscova era menită să strângă și mai mult legăturile de alianță între cele două țări ale noastre și sosirea întăriturilor rusești va fi astfel mult ușurată”, îi spunea ambasadorul rus Aleksandr Mosolov lui I.
I.
C.
Brătianu, potrivit documentelor citate în carte.
În 1917, când a fost trimis al doilea tren spre Moscova situația era diferită, pentru că în Rusia izbucnise deja revoluția bolșevică, avuseseră lupte violente în stradă, iar Ionel Brătianu, primul ministru, nu a văzut pericolul acestor evenimente.
Guvernul provizoriu al lui Kerenski nu era hotărât să continue războiul cu Germania dar a făcut-o la presiunea aliaților.
În acest context expedierea celui de-al doilea tren cu tezaurul a fost o formă de garanție pentru loialitatea României.
În ciuda acestei situații, unul dintre susținătorii ideii de a trimite și al doilea tren spre Moscova a fost Nicolae Titulescu, ministru de Finanțe în anul respectiv (1917).
Tot în acea perioadă, rușii au cerut regelui și reginei României să se refugieze în Rusia, ca și tuturor instituțiilor românești.
„Doar încăpățânarea Reginei Maria a făcut ca România să nu ajungă un stat fără teritoriu”.
Din păcate, nu a ținut nimeni aceste evidențe, chiar dacă au existat momente în istorie când guvernanții au cerut inventare complete cu obiectele care au ajuns în Rusia.
Ministerul de Externe, de exemplu, nu a mai avut arhive până în 1935, nu se știa nici măcar ce tratate semnase România, pentru că această arhivă fusese trimisă la Moscova și Petrograd (împreună cu Tezaurul).
Un inventar complet al Tezaurului a fost făcut în vederea Conferinței de la Genova (n.
r.
– din 1922, pentru reluarea relațiilor cu Rusia Sovietică).
Atunci a fost întocmit și acel dosar al Băncii Naționale despre Tezaurul BNR, în care sunt trecute aurul și toate valorile.
Acesta este dosarul original, care există și astăzi.
Mai târziu, când România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice, Ion Antonescu a cerut un inventar complet al Tezaurului, pentru că a vrut să știe cât valorează.
Acesta nu mai există în prezent.
După acest moment există un mare gol în arhivele românești și există două variante: fie românii, pur și simplu, nu au făcut o inventariere, nici măcar după cele două restituiri ale unor părți din Tezaur, fie sovieticii, după ce și-au fixat consilierii peste tot în România, au avut grijă să umble și în arhive.
Era o practică curentă pe care o făceau în toate statele ocupate.
În statele foste comuniste există o istoriografie care vorbește despre acest lucru.
Deci e posibil ca sovieticii să fi luat aceste documente.
Dar nici după 1991, după destrămarea URSS, românii nu au făcut un inventar complet, ca să știm ce au trimis la Moscova în 1916 și 1917 și ce am primit, exact, înapoi în 1935 și 1956.
În 1935, România a primit înapoi o parte din Tezaur ca urmare a diligențelor lui Titulescu care era preocupat de faptul că Uniunea Sovietică nu recunoscuse unirea României cu Basarabia și căuta prin mijloace diplomatice să consfințească acest lucru.
În 1934 a făcut și demersuri, în calitate de președinte al Ligii Națiunilor, pentru admiterea URSS în acest organism, iar Stalin a considerat că merită să răsplătească acest gest.
În lăzile care au sosit în portul Constanța au fost găsite însă și multe lucruri fără valoare, încălțăminte, jupoane, sticle de vin, slănină, hârtii fără niciun fel de valoare.
Acestea făceau parte din Tezaur pentru că fuseseră încărcate în graba uriașă de a pune la adăpost avuția României de protipendada bucureșteană din 1917.
Pe de altă parte, în lăzile trimise de la Moscova au fost restituite și lucruri valoroase, cum ar fi arhivele care astăzi sunt la Arhivele Centrale sau la Arhivele Ministerului de Externe.
Nu există însă o inventare clară pentru ce s-a restituit în 1935.
Tot atunci au fost trimise în România și osemintele lui Dimitrie Cantemir, descoperite din întâmplare, în timp ce se făceau săpături pentru o stație de metrou la Moscova.
Autoritățile de atunci, începând cu Nicolae Iorga, au pus mare preț pe repatrierea acestor oseminte și au interpretat gestul drept o recunoaștere din partea URSS a unirii României cu Basarabia.
Este o dovadă de inocență din partea celor care conduceau România atunci.
Returnarea din 1917 a fost un exercițiu de PR al sovieticilor, de care rușii s-au folosit ulterior.
De exemplu, în 1991, când Iliescu a ridicat problema Tezaurului într-o întâlnire cu Gorbaciov, o gazetă rusească a scris că „românii cer lucruri care nici măcar nu se mai află la noi, lucruri pe care deja le-am restituit”.
Și au menționat în articol 35 de lăzi, cu arhive și tezaur artistic, dar și încărcăturile cu jupoane, slănină și așa mai departe.
În ceea ce privește osemintele lui Dimitrie Cantemir, nici astăzi nu știm cu certitudine că sunt ale domnitorului moldovean.
România a cerut Rusiei documente care să ateste acest lucru dar nu le-a primit.
După cel de-al Doilea Război Mondial România a fost o țară ocupată și tratată ca atare.
De exemplu, a fost obligată să plătească despăgubiri de război, cu mult peste cele 300 milioane stabilite în convenția de armistițiu.
Pentru că Gheorghe-Gheorghiu Dej s-a implicat în înăbușirea Revoluției maghiare din 1956 (n.
r.
– împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice), și în arestarea lui Imre Nagy, Stalin a făcut un gest de bunăvoință.
Dej îi expediase o scrisoare lui Hrușciov în care-i cerea acest lucru, știm asta din discuțiile din 1965 dintre liderii români și cei sovietici, când Brejnev i-a spus lui Ceaușescu că știe că în ’56 a fost o restituire din Tezaur, la cererea lui Dej.
O mare parte din ceea ce înseamnă patrimoniul identitar al României: mare parte din colecțiile fundamentale ale Muzeului Național de Istorie a României, Muzeul Național de Artă al României, din arhive, din colecțiile numismatice, din colecțiile Academiei Române și așa mai departe.
Au fost aproximativ 39.
000 de piese, 1.
350 de tablouri, sute de icoane, de odoare mănăstirești.
A fost o restituire importantă, dar care reprezintă probabil nu mai mult de 10-20% din ceea ce s-a expediat la Moscova.
Rușii au un inventar al acestui patrimoniu, dar refuză să-l pună la dispoziție României.
Noi știm că o parte din arhive s-au întors, dar nu știm exact cât reprezintă această parte.
Există foarte multe informații documentate, care au apărut prin presă de-a lungul vremii, că rușii au cheltuit aurul României.
Lenin a fost preocupat de rezerva de aur, a solicitat inventarierea acestuia, pentru că avea două obiective: primul era electrificarea țării și, al doilea, achiziția de locomotive din țările scandinave și din Germania.
Plățile trebuiau făcute în aur.
Din corespondența diplomaților români care se găsește în arhivele Ministerului de Externe, rezultă că Bucureștiul a solicitat în mod repetat tuturor diplomaților români să găsească urmele aurului.
Au fost descoperite în țările scandinave sau în Elveția, sau în Kazahstan și în China.
Aur românesc a fost folosit și pentru sprijinirea mișcării comuniste din România.
Există acte care dovedesc scoaterea din Tezaurul românesc a 5 milioane de lei aur pentru sprijinirea mișcării bolșevice din România condusă de Cristian Rakovski.
Istoricul Ilie Schipor a cercetat zece ani arhivele de la Moscova și a scos recent o carte cu documente foarte importante despre Tezaurul românesc.
Este important acest demers pentru că, timp de 100 de ani, rușii au pretins că nu există niciun document despre valorile trimise de România la Moscova.
Una dintre oportunități a fost atunci când Rusia a solicitat să intre în FMI și în Consiliul Europei și trebuia să stingă toate diferendele pe care le avea cu alți membri.
România era deja membră în cele două și, cel puțin la Consiliul Europei se vorbea clar de bunuri care s-ar afla pe teritoriul Federației Ruse.
Negociator din partea României era Ioan Talpeș.
Atunci a primat din nou „interesul național” în sensul că prezentul e mai important decât trecutul.
Atunci i s-a cerut Rusiei de către diferite state să restituie un milion de exemplare de cărți rare, dar nu a restituit decât o mie de exemplare.
După 1991, problema Tezaurului a fost repusă pe tapet, împreună cu cea a Basarabiei, în contextul în care cele două state voiau să semneze un tratat de colaborare (acesta a fost semnat în 2003, între Ion Iliescu și Vladimir Putin).
Un episod spumos a fost povestit de fostul ministru de Externe, Andrei Pleșu.
Acesta s-a întâlnit, la un moment dat, la Strasbourg, cu Yevgeny Primakov, fost premier al Rusiei între 1998 și 1999.
Pleșu l-a întrebat pe demnitarul rus: „Ce se mai aude cu Tezaurul?”.
Iar răspunsul a fost „Domnule Pleșu, dumneavoastră vreți ca după două războaie mondiale, după o revoluție, după foamete, destrămarea URSS-ului.
.
.
să mai știe cineva de tezaur? Care tezaur?” Și Primakov a încheiat spunând: „Dar nu vă supărați că vă întreb: Dar ce v-a venit, domnule, să ni-l dați tocmai nouă?”Intervievați în cartea „Tezaurul României de la Moscova.
Inventarul unei istorii de o sută de ani”, mai mulți experți și cercetători ruși spun că aceasta este o problemă mai degrabă politică.
De exemplu, Vladimir Bruter, expert la Institutul pentru Studii Politice și Umanitare din Moscova, răspunde în felul următor, atunci când i se spune că pentru ministrul de externe român restituirea tezaurului ar fi „o chestiune de onoare”: „Dacă acesta este felul în care gândește opinia publică din România atunci trebuie să știți că în Rusia opinia publică gândește altfel.
Ca urmare a evenimentelor din 1944-1945, Rusia, ca moștenitoare a URSS, consideră că dispune de niște avantaje în raport cu România.
Dacă România nu se va încrâncena să ceară imediat recuperarea atunci e posibil ca anumite lucruri să se urnească.
Se va întâmpla lent însă iar rezultatul se va vedea doar la finalul acestui proces.
Dacă România e gata să accepte că procesul va fi îndelungat și va cuprinde spectrul complet al relațiilor atunci procesul poate să nu fie unul negativ.
” Ce înseamnă spectrul complet? „Înseamnă că Rusia trebuie să fie sigură că România îi va fi partener.
Cel puțin în domeniile în care suntem parteneri.
Rusia se poartă foarte diferit cu prietenii și cu dușmanii, trebuie să se înțeleagă și în România asta.
” O altă persoană intervievată în carte este Victor Vladimirovici Iscenko, secretarul Comisiei comune, director adjunct al Institutului de Istorie Universală al Academiei de Științe a Federației Ruse: „Cel mai important era să dăm de urma aurului românesc, aici, în Rusia.
Cercetătorii noștri au lucrat în arhive și în pofida calificării lor înalte nu au reușit să găsească nimic.
Voi menționa un singur nume Tatiana Pokivailova, care se ocupă de istoria recentă a României.
Atât ea cât și Lidia Semenova au depus multe eforturi pentru a găsi documente și anumite documente s-au găsit.
Dar la cea mai importantă întrebare- „Unde se află aurul?”- nu s-a găsit un răspuns.
Urmele s-au pierdut.
Din ce am reușit să reconstituim din documente, acest Tezaur a fost depozitat inițial la Moscova apoi a fost transportat în anii războiului civil la Samara și în alte locuri din Siberia.
O parte din aur a ajuns pe mâna Albilor, inamicii bolșevicilor ca să zic așa, adică a amiralului Kolceak, liderul guvernului retras în Siberia.
Apoi când bolșevicii au avansat au scos tot ce era de valoare prin China, prin Manciuria și urmele s-au pierdut.
” Ce ne puteți spune despre opisul general al Tezaurului? „Nu cunosc pe nimeni care să fi ținut vreodată în mână opisul.
” Toată discuția poate fi vizionată în materialul video.
