Se vorbește mult despre depresia postnatală și, teoretic, toate mamele știu că o ușoară tristețe după naștere, însoțită de irascibilitate și multe sentimente de vinovăție față de faptul că nu te bucuri cum trebuie de copil, sunt absolut normale.
Însă, pentru multe mame lucrurile nu se opresc aici.
Depresia postnatală este perfidă și te lovește fără să-ți dai seama, scoate la iveală stări și sentimente de care nu te credeai capabilă și care te sperie îngrozitor.
Cititoarea noastră Maria Negoiță ne-a scris propria poveste de depresie postnatală, care a durat mai bine de doi ani.
„Cineva îmi împinge un picior între coaste.
Nu mai știu ce visam, dar eram liberă și fericită și era soare și ceva câmpie verde cu un cer albastru senin și… Nu vreau să mă trezesc.
Piciorul mă înghiontește mai tare.
Strâng tare din ochi, nu vreau să-i deschid.
Dacă-i deschid se duce senzația aia faină de bine, de dolce far niente.
Piciorului dintre coaste i se alătură o mână care începe să mă frământe enervant.
După care se aude o voce mică, ușor curioasă.
Dacă ar fi putut vorbi și altceva decât interjecții, ar fi zis probabil „De ce ești încă în pat? De ce nu te joci cu mine? De ce nu-mi dai să mănânc? De ce nu mă iei în brațe? De ce dormi? De ce dormi? De ce dormi?”.
Deschid ochii și mă surprind având cel mai urât gând pe care l-am avut vreodată.
Îmi doresc să adorm înapoi, să trăiesc în vis.
Îmi urăsc viața, nu vreau să mă trezesc.
Ce rost au toate astea? Ce viață e asta în care mă trezesc atât de tristă și tot ce vreau e să vină seara ca să mă culc iar? Care e sensul vieții mele pe lumea asta? Nu-l găsesc în acest moment.
E o zi superbă de primăvară.
Pe geam se văd frunzele teiului, jucăușe în soare.
În pat se întinde lângă mine Sebastian, fiul meu de 8 luni.
Gângurește mulțumit și se uită spre mine cu ochi curioși.
Mă simt groaznic pentru tot ce am simțit mai devreme, dar nu mă pot abține.
Gândurile astea vin și nu vor să plece.
Sunt obosită, nemâncată, nespălată și singură.
Și vreau să fiu în orice altă parte, făcând orice altceva.
Și mă simt atât de incredibil de vinovată pentru asta.
Nu știu de ce mă simt așa, ar trebui să fiu fericită, recunoscătoare pentru că sunt sănătoasă, că am un bebe sănătos, că suntem toți bine, că am un soț care îmi e alături, părinți care mă ajută la nevoie, chiar dacă nu o fac așa cum le-o cer, ci cum vor ei.
Ar trebui să simt fericire, nu tristețe.
Cu toate astea, tristețea mă doboară.
Mi-e groază de ziua care tocmai a început.
Mă rog să îi supraviețuiesc, mă rog să vină seara, mi-e frică.
Nu știu de ce mi-e frică, dar simt o teamă constantă care mă strânge de gât, mă apasă pe piept, îmi pune un nod în stomac și-mi face burta să bolborosească.
Nu mănânc, de teamă să nu am nevoie la baie cât timp ies cu copilul afară în parc.
Nu schimb nimic la rutina zilnică.
El e pe primul plan și viața lui nu va suferi din cauza unei proaste care nu e capabilă să-și găsească fericirea.
Ignor tot ce simt, trag aer în piept și pornesc.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTULDESPREMAME.
RO
