Capcana gerontocrației și dependenței candidaților de sume uriașe de bani a distrus practic cele două mari partide americane, transformându-le în caricaturi ale versiunilor lor credibile, decente și rezonabile din deceniile trecute.
Pe scurt:*Capcana gerontocrației și dependenței candidaților de sume uriașe de bani a distrus practic cele două mari partide americane, transformându-le în caricaturi ale versiunilor lor credibile, decente și rezonabile din deceniile trecute.
Alegerile primare mai mult încurcă decât ajută în prezent, fiind un factor de eliminare a candidaților ceva mai tineri, a celor moderați și centriști, care nu mai găsesc suportul votanților furioși de la baza partidului.
Este mai mult decât evident că, printre reformele necesare ale îmbătrânitului și abuzatului sistem politic american, renunțarea la alegerile primare ar fi unul din punctele cele mai benefice, alături de renunțarea la sistemul FPTP (first-past-the-post sau „învingătorul ia totul”) și introducerea metodei reprezentării prooporționale, care ar duce foarte probabil la apariția mai multor partide și la nevoia de coaliții, negocieri, compromisuri raționale.
Ideea că se „ascultă vocea poporului” nu a făcut decât să avantajeze candidații foarte cunoscuți în politica americană (vezi cazul Biden, politician din anii 1970) sau candidații histrionici, complet inculți politic și inepți în ideile exprimate (cazul Trump).
Se cultivă astfel, prin alegeri primare, populismul radicalizat ideologic, intransigent, și diferitele forme de „miliție a gândirii” intrate în canoane tot mai rigide și simpliste, de genul celor pe care poți să le livrezi pe rețelele sociale în maxim 5-10 cuvinte, unui public care nu mai citește cărți.
Fiecare tabără își demonizează adversarii într-o sărăcie de cuvinte decepționantă, prin crearea unei imagini-șablon care se dorește absolut inacceptabilă a celor care nu gândesc la fel – „globaliști” versus „naționaliști (suveraniști)”, „atei” versus „creștini”, „neomarxiști” versus „neofasciști”, „gays” versus „rednecks” etc.
Nu mai este loc de nimic între aceste etichete care sunt destinate să atragă oprobriul camarazilor de bulă față de cei din bula opusă.
SUA.
Pe 5 noiembrie, se vor înfrunta pentru a doua oară aceiași doi vârstnici, deveniți în prezent șocant de vulnerabili fizic și mental, unul de 82, celălalt de 78 de ani.
Ei patronează două mari curente de opinie, unul progresist, celălalt conservator, radicalizate în mare măsură.
Joe Biden este categoric mult mai rațional politic, mai experimentat și mai cunoscător decât Donald Trump, dar asta nu ajută prea mult la calitatea dezbaterii politice americane, pentru că nu mai există demult nicio dezbatere, ci doar monologuri care au menirea „să desființeze” opțiunea adversă.
Nicio figură nouă nu a putut să spargă acest baraj al alegerilor primare în cele două partide, neavând suficiente resurse pentru a pătrunde în mintea unui electorat stresat, aproape nevrozat, care nu mai are timp de nimic și se informează frugal, „la botul calului”, din postări isterice pe rețelele sociale și emisiuni tot mai lipsite de substanță, la televiziuni tabloidizate.
Partidul Republican este astăzi captivul lui Donald Trump.
Este limpede de ce și cum s-a ajuns aici.
A avut loc o reacție supradimensionată („overreaction”) a americanilor neasistați social (în 2016 s-a vorbit de „white working class”, deși conceptul este restrictiv) la sentimentul că „își pierd habitatul” – în sensul de mod de viață tradițional și beneficiile aferente – în fața unui val de schimbări, imigranți, scumpiri etc.
care le transformă în rău viața pe care le plăcea să o trăiască acum 20-30 de ani.
Dorința lor este „să-și ia țara înapoi”, să se întoarcă la ce cred ei că ar mai putea fi viața tradițională americană în secolul al XXI-lea, chiar dacă își fac iluzii.
Acum 20-30 de ani, un muncitor din industria autovehiculelor, de exemplu, se considera parte a clasei mijlocii americane, în timp ce astăzi sunt multe șanse să îl descoperim în rândul celor care se zbat în pragul sărăciei.
Pe de altă parte, forțarea dogmelor progresiste de către democrați și promovarea insistentă a minorităților și „corectitudinii politice”, de multe ori împotriva criteriilor de muncă și merit, uneori chiar de bun simț (a se vedea cazul recent al fostei președinte antisemite de la Harvard University, ajunsă în acea poziție de mare prestigiu pe criterii ostentativ identitare, pentru că era femeie și negresă, pentru că în mod evident niciun bărbat alb la nivelul ei mediocru nu ar fi ajuns rector la Harvard), dincolo de capacitatea de înțelegere, suportabilitate și adaptare a famiilor americane obișnuite și-a avut, bineînțeles, partea ei de contribuție la contrareacția conservatoare puternică la care asistăm din 2016 încoace.
Faptul că, adițional, mișcarea evanghelică și-a găsit aici un cuib politic ideal nu este decât o asociere care potențează efectul de radicalizare a conservatorilor americani din ultimele două decenii.
Da, o parte a votanților republicani sunt niște bigoți, se știe bine și acest lucru.
Pe plan extern, spectrul unei noi guvernări a lui Donald Trump trezește îngrijorări severe în întreaga lume occidentală – îngrijorări cu privire la relațiile transatlantice cu puterile europene (Germania, Franța, Marea Britanie), îngrijorări cu privire la viitorul NATO și respectarea Tratatului din 1949, îngrijorări cu privire la oprirea sprijinului militar pentru Ucraina, îngrijorări cu privire la eventuale înțelegeri cu Vladimir Putin legate de sfere de influență și la o „nouă ordine de securitate europeană”, în schimbul unei păci nedrepte în Europa de Est, care să avantajeze Rusia agresoare.
Partidul Democrat, la rândul său, a intrat în criza erei Biden deși știa clar, încă din momentul în care Biden a câștigat greu în 2020 în fața lui Trump, că aici se va ajunge.
Este foarte dificil să schimbi candidatul, când ai președinte în funcție, deși realizezi, fără cel mai mic dubiu, că Joe Biden efectiv nu are cum să mai ducă încă un mandat de patru ani în deplinătatea puterilor și în condiții optime pentru această funcție, presupunând că ar mai putea câștiga încă o dată, deși are în prezent o rată de aprobare de doar 38%.
Oare ia cineva serios în considerare la Washington, în conducerile celor două partide, că SUA ar putea rămâne fără președinte în mandatul următor, indiferent că e vorba de Biden (82+4) sau de Trump (78+4), depinzând astfel în continuare de prestația vicepreședintelui desemnat în ianuarie 2025? Sunt oare, acestea pe care le trăim, vremuri atât de liniștite în lume încât SUA să își permită luxul de a rămâne fără președinte sau având unul cu mințile rătăcite, la jumătatea mandatului? Ambii candidați încep să facă deja confuzii care pot fi considerate benigne pentru un bunicuț din parc, dar periculoase pentru șeful puterii executive a SUA, prima mare putere a lumii.
Chiar și contraargumentul auzit tot mai frecvent că „nu contează persoana în sine a președintelui”, că deciziile strategice ar rămâne oricum pe mâna unor instituții puternice și a unor oameni supercalificați, responsabili și lucizi, din umbră (consilieri, strategi, generali etc.
) tot nu este în măsură să liniștească îngrijorările.
Discreditarea funcției de Președinte al SUA ar fi o uriașă pierdere de prestigiu pentru lumea liberă.
Iar partidele istorice americane joacă un rol major în apariția acestei crize.
Urmează așadar un mandat prezidențial plin de pericole, în ambele variante.
Nu ne dorim decât să trecem cu bine peste el și să ne vedem cât mai repede la alegerile prezidențiale americane din 2028, fără daune majore ale ordinii mondiale, cu noi candidați din partea ambelor partide, de data aceasta adecvați.
Marea Britanie.
Foarte probabil, alegeri generale la începutul verii (sfârșit de iunie – început de iulie) sau în septembrie.
Laburiștii conduc detașat în sondaje, dar ambele partide care pot da premieri la Londra au trecut și trec printr-o criză de identitate politică, doctrinară și programatică importantă.
La Conservatori, care au intrat în turbulențe ideologice majore după Brexit și încă nu își pot reveni (probabil, din orgoliul de a-și recunoaște greșeala gravă de atunci), se vorbește tot mai intens de varianta aducerii ca lider a aventurierului politic populist de dreapta Nigel Farage, plecat din partid în 1993, fost lider UKIP și mare susținător al Brexitului la referendumul din 2016.
Probabil, pentru a duce dezastrul politicii conservatoare până la capăt.
Scurta epocă a simpaticului Rishi Sunak se va încheia curând, peste doar câteva luni, iar apoi va urma Congresul Partidului Conservator, spre sfârșitul anului sau începutul anului viitor.
Perspectivele pe termen scurt și mediu nu arată bine pentru „partidul albastru” britanic (cândva un templu al înțelepciunii politice din insulă), tot mai tentat să o apuce pe drumul absurd al „partidului roșu” american.
Laburiștii au trecut și ei prin epoca penibilului socialist Jeremy Corbyn, crezând că în felul acesta, cu o poziționare de tip marxist care să se opună ostentativ conservatorismului și economiei capitaliste, pot câștiga credibilitate în societatea britanică în care a fost inventat.
.
.
capitalismul.
S-au făcut doar de râs, atâta tot.
Sub conducerea noului lider, avocatul Keir Starmer, lucrurile par ceva mai rezonabile ca poziționare a conducerii, dar rămâne mult de corectat în a reajusta așteptările stângiste ale electoratului asistențial laburist, malformate atât de grav în timpul mandatului lui Corbyn.
Între Tony Blair, de exemplu, și Jeremy Corbyn părea să fie o distanță astronomică, la fel ca între două lumi și două secole diferite, însă cu varianta mai evoluată în urmă și cu cea în declin mai recentă.
Principala provocare pentru Starmer, înainte de confruntarea electorală cu dreapta conservatoare, este chiar „reforma propriului electorat” laburist și aducerea acestuia spre centru.
De ce s-or fi deplasat conservatorii și laburiștii britanici atât de mult spre dreapta și, respectiv, spre stânga, părăsind centrul politic? Poate tocmai pentru că în lumea rețelelor sociale care a pus stăpânire pe societățile de astăzi, nu mai există votanți centriști, ar fi răspunsul cel mai simplu și mai logic, dacă acceptăm că ceva mai este logic.
Peste câteva luni, vom afla rezultatele alegerilor cruciale din 2024 și direcțiile în care se vor îndrepta democrațiile occidentale.
Este cu atât mai relevant cu cât aceste alegeri au loc într-un context exploziv, în care în vecinătățile geopolitice ale UE au loc două războaie care riscă să se extindă în regiunile respective iar alte războaie pot începe în lume, privirile fiind îndreptate spre Asia.
_Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.
ro
