Numărul din Dilemacarereaduce în prim-planul dezbaterii literare cazul Eugen Barbu a stârnit, cum era de așteptat, dezbateri aprinse.
Mai ales titlul grupajului, „La centenar“, cu totul neinspirat ales și într-adevăr jignitor în raport cu istoria recentă și cu proximitatea Centenarului Monicăi Lovinescu a fost șocant pentru mulți dintre noi.
Dar nu discut aici nici rama în care au fost așezate luările de poziție față de cazul Barbu, nici evidenta disproporție dintre ele (e suficient să citim în paralel cronica lui Bogdan Crețu, unde spiritul critic și profesionalismul dau tonul, și cea a lui Dumitru Alexandru, un simplu puseu hagiografic), nici delimitările ulterioare (altminteri bine venite) ale dilematicilor.
Pur și simplu aș vrea să adaug câteva nuanțe pentru a contura portretul acestui personaj care, iată, a stârnit pana atâtor critici literari dornici să reevalueze literatura din perioada comunistă.
Să-l reevaluam, așadar!În 1983, la emisiunea lui Michel Polac, „Droit de réponse“, s-a discutat cazul Goma-Tănase, foarte celebru în acel moment.
Ceaușescu a comandat unui spion, pe nume Haiduc, uciderea celor doi.
Din fericire, spionul a defectat, serviciile secrete franceze au pus la cale o diversiune pentru a-l acoperi și astfel s-a stârnit un scandal internațional.
Pe lângă acest caz au fost aduse în discuție și alte atentate împotriva exilaților care criticau în presa occidentală regimul comunist din România.
La emisiune a fost invitată și Monica Lovinescu care a vorbit despre atentatul din 1977 împotriva ei, primul de acest fel comandat de un regim comunist în străinătate.
Descrierea faptelor, mărturiile victimelor și ale martorilor erau menite să ilustreze agresivitatea extremă a regimului de la București.
Ceea ce i-a șocat însă în aceeași măsură pe toți cei prezenți în platou a fost agresivitatea limbajului pe care scriitorii devotați puterii de la București, printre care și Eugen Barbu, îl foloseau ca armă de luptă împotriva jurnaliștilor și colaboratorilor Europei Libere.
Prin cantitatea de ură și violență transpuse în cel mai imund limbaj, așa-zisul jurnalism marca Eugen Barbu este asimilat la Paris, pe bună dreptate, atentatelor la care recurgea regimul pentru a-și elimina adversarii.
Monica Lovinescu evocă acest moment în volumul La apa Vavilonului:„Atunci au ajuns să fie citaţi [la Paris] Eugen Barbu şi alţi protocronişti, înşiruitori împotriva noastră de anateme şi înjurături groase, aproape inaudibile pentru o ureche occidentală, fie ea și de jurnalist.
Polac le citea ca pe nişte perle ale dezgustului.
“De altfel nu este prima oară când Eugen Barbu șochează media pariziană.
În 1965, când sosea la acolo pentru a-și lansa traducerea în franceză a romanului Groapa, el declara cu nonșalanță că prima ediție a cărții fusese interzisă și scoasă din circulație în țară din pricina.
.
.
preoților care o declaraseră imorală.
În realitate, interdicția era desigur de natură ideologică, mai exact nepotrivirea romanului cu schema realist-socialistă (nu existau în roman activiști de partid).
Cu alte cuvine, dacă te luai după spusele lui Eugen Barbu, scria Monica Lovinescu, „la Bucureşti nu Partidul comunist deţinea puterea, ci Biserica!“ Desigur, el plătea cu aceste minciuni groase ascensiunea în structurile de putere ale partidului.
După tezele din iulie 1971, când Ceaușescu vrea să pună la cale o revoluție culturală după modelul celei din China, Eugen Barbu simte că a venit timpul lui.
Naționalismul lui Ceaușescu îl inspiră să se ralieze ideilor protocroniste din care își va face o doctrină menită să-i asigure o poziție de putere pe piața culturală.
Așa încât pune la cale un soi de război civil în lumea literară pe care îl va da în paginile Săptămânii și ulterior ale Luceafărului.
De cealaltă parte, în jurul României literare, mai ales, se va strânge, mult mai firavă, cealaltă tabără, a rezistenților prin cultură.
Astfel, lumea intelectuală din România se polarizează, iar tensiunea e aproape permanentă.
Scriitorii care voiau să-și mai păstreze o minimă libertate de creație vor avea de luptat aproape două decenii nu doar cu ideologia comunistă, mai exact cu cenzura și cu autocenzura impuse de aceasta, ci și cu grupul neo-proletcultiștilor, cum îi numea Monica Lovinescu.
Toată energia ce s-ar fi putut aduna într-o mișcare de rezistență și care, poate, ar fi dus la coagularea unei intelighenții capabilă să se opună cu mai mult curaj și determinare regimului, așa cum se întâmpla în alte țări din est (unde existau mișcări de tipul Charta ’77 din Cehia sau Solidarnośćîn Polonia) se va consuma în lupta de gherilă cu acest grup abject, strâns unit în jurul lui Eugen Barbu.
Că acesta va reuși să ajungă până în vârful piramidei puterii o spune nu numai poziția de membru în CC al PCR și deputat în Marea Adunare Națională, cât un alt episod din 1982, când în paginile revistei Săptămâna va publica în foileton Jurnalul lui Ion Caraion pe care acesta îl „donase“ Securității în schimbul pașaportului.
Ion Caraion își plătea astfel libertatea, dar își devoala și fața nevăzută, chipul oribilului turnător Arthur.
Barbu știa foarte bine că așa-zisele notații de jurnal, adevărate „deliruri fabulatorii“, vor fi o mare lovitură pe care o dădea exilului, dar mai ales marilor lui inamici, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, pentru care Caraion era, până la publicarea Jurnalului, „fratele lor retezat.
“ Ca să nu-i dea satisfacție, Monica Lovinescu va scrie o cronică „tactică“ prin care îl lua apărarea lui Caraion, spunând că ceea ce publicase Barbu ar fi un asamblaj de notații jurnaliere cu declarații luate sub tortură, în anchetele Securității.
Dar, desigur, înțelesese foarte bine că totul îi aparținea lui Caraion.
Așadar, Eugen Barbu avea, cum s-ar spune, pe mână cheile de la fișetele Securității.
Și scotea de acolo ce voia sau ce i se spunea să scoată.
Era, în orice caz, unul dintre casnicii instituției.
Și atunci cum să ceri, așa cum face unul dintre criticii literari care scriu la Dilema, dovezi ferme de la CNSAS privind calitatea de informator al lui Barbu? Să fie naivitate? Vlăguire neuronală? Rea-credință? Cum să ceri așa ceva unui insider al Securității?Scandalul de plagiat din Incognito III, devoalat mai întâi de Marin Sorescu în revista Ramuri, și mai apoi de Virgil Ierunca la Europa Liberă (unde s-au citit „pe roluri“ mostrele de plagiat) urmat foarte curajoasa pentru acea vreme reacție a Uniunii Scriitorilor care denunța printr-un comunicat oficial acest procedeu „contrar normelor profesionale şi morale, incompatibil cu principiile eticii şi echităţii scriitoriceşti“ par a-i șubrezi puțin poziția.
Însă obrăznicia care îl caracteriza îl face să se sustragă acuzațiilor folosind stratageme ieftine de disculpare.
Nu era vorba plagiat, spunea el senin, ci de o tehnică literară de avangardă, colajul.
Exerciții ample despre cum poți copia din oricine fără să pui ghilimele se găsesc în Caietele Principelui.
Acest mic disconfort nu-l deranjează însă prea mult pe stăpânul de la Săptămâna, care, spun gurile rele, era cumva nevinovat, căci nu ar plagiat cu mâna lui, ci prin intermediari frustrați, altminteri cu lecturi serioase, pe care el i-ar fi angajat ca „negrișori“ pe plantația lui literară.
Cam în aceeași perioadă el reușește să-și construiască golemul perfect în figura lui Corneliu Vadim Tudor, care readuce în presa literară patima antisemită și naționalistă și va face din ea un stil de jurnalism ce se va prelungi mult după 1989.
Cei doi vor duce mai departe nestingheriți, ba chiar cu o agresivitate și mai mare, în paginile României mari, această patimă cu efecte devastatoare pentru societatea românească de după căderea comunismului.
Naționalismul agresiv și gregar de azi este o continuare a acestui discurs promovat de C.
V.
Tudor și Eugen Barbu în primii ani de după revoluție.
*Așadar, ne putem întreba cu îndreptățire care este opera acestui scriitor al cărui talent, iată, îl evocă în cor criticii literari.
Obiectiv vorbind, adevărata lui operă, care se confundă vrând-nevrând cu viața-i, este aceea jurnalistică.
Iar trăsătura ei stilistică dominantă este, vrem, nu vrem, una singură: pângărirea cuvântului.
Despre astfel de scriitori Monica Lovinescu spunea că vor avea de dat socoteală la o posibilă Judecată de Apoi.
Oricum, nu și la judecata criticilor de azi, pe cât se pare.
Dar, în loc de orice altă concluzie, iată ce spunea ea:„În totalitarismul din secolul al XX-lea, scriitorului i s-a cerut însă să păcătuiască prin şi cu instrumentul lui de creaţie: cuvântul.
Adevăratul păcat – ca şi adevărata răspundere – a unui scriitor se săvârşeşte împotriva cuvântului şi în funcţie de el.
Scriitorul a fost împins (în momentele cele mai grave, obligat) să mintă, să scrie ceea ce nu credea, să descrie ceea ce nu vedea.
Să înlocuiască realitatea, desfigurând-o şi umilind-o, prin ideologie.
Atâtea tone de cărţi mâzgălite de minciună au fost aruncate, aproape imediat ce au fost scrise, în crematoriile uitării, încât scriitorii, cei hotărâţi să colaboreze mai departe cu minciuna, au găsit, în general după ce perioadele de teroare pură încetaseră, un alt subterfugiu: să pună cuvântul să mintă mai ales la gazetă, în perisabil, şi să nu accepte domnia acestei minciuni în operă.
-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
