Nu, cei de-ai casei nu trebuie să aleagă.
Au acces non stop.
Mai puțin la soprana Adela Zaharia, pe care trebuie să o invite din timp pentru a se bucura de vocea sa.
În rest, nimeni nu pleacă.
Orașul, oraș baraj pe râul Amstel, nu, nu e rîu de bere, te șochează prin.
.
.
delicatețe.
Nu mi-am dat seama de unde provine această însușire.
Posibil de la păstrarea, aproape intact, a orașului vechi, a arhitecturii de burg medieval, îi dau o fragilitate și o intimitate pe care ochiul strivit, în zilele noastre, de mastodonți și acvarii, îl percepe altfel.
Conexiunea emoțională e instantanee.
Lista cu ce poți face în Amsterdam e lungă.
Chiar și numai dacă te aventurezi în plimbări, pe apă sau pe uscat.
Prezentă prima dată, venită ca orice opera-trotter (sic!) pentru spectacolele „La Traviata” de Verdi, de la Opera și Baletul Național din Amsterdam, având-o în rolul Violettei pe soprana Adela Zaharia, a trebuit să-mi ajustez lista judicios.
Nu știu dacă poți cuprinde Amsterdam-ul în n la puterea x vizite.
Cred că nici localnicii nu îl cunosc.
Și nu știu cum va fi cu turismul în continuare că eu, tocmai, am prins mărirea taxelor pe cap de turist.
Aproape dublate.
Măcar am fost consolată că și taxele de parcare auto se măriseră.
Bicicliștii la putere.
Bar-boat-urile.
Case cu pantă Cam acestea sînt cele trei lucruri diferite, prin mărime și unicitate, de alte destinații.
Nici nu cobori bine din autobuzul 397 care te aduce de la aeroport în centru și dă biciclistul peste tine.
Dacă plouă și stai sub umbrelă sau cu gluga, și nu ești ultraatent, ai pus-o.
Nu când treci tu aiurea.
Ci, chiar pe la locurile marcate.
Mi-am adus aminte de agresivitatea șoferilor de la noi.
Este posibil, ca aici, ea să se fi mutat la bicicliști, mașini nu prea mai sînt.
Însă, tot n-am înțeles.
Au scăpat de mașini cu niște prețuri de parcare că poți să-ți iei direct elicopter și, acum, trotuarele se blochează cu biciclete și scutere, pentru că, obiceiul șoferilor de a parca în ușa magazinului sau restaurantului, poarta casei, s-a translatat la bicicliști.
Într-una din seri, pur și simplu, poliția nu făcea față să elibereze trotuarul.
Trebuia să o iei pe carosabil, unde, bineînțeles, dădeau mașinile peste tine.
Nu mi-a venit să cred că, ce nu mi s-a întâmplat în București, mi se va întâmpla în Amsterdam, să fiu lovită de mașină.
Sigur, trebuie să dispari din astfel de zone, băieții/fetele fiind ori cu alcoolul, ori cu doping-ul peste limită.
Dar, trecând peste acest aspect, trebuie să admit că este pentru prima dată când văd populația unui întreg oraș într-o formă fizică de invidiat.
Cred că și măsurile hainelor sînt puțin altfel, cel puțin din ce am probat eu.
Impresionant.
Această Veneție a nordului este raiul plimbărilor nautice.
Nu am încercat de această dată din lipsă de timp.
Marele tur! costă 13 euro și par a fi cu adevărat deosebite când prinzi și vreme frumoasă, soare.
Mai sînt și mini boaturile pentru grupulețe, unde băutura e la discreție, și, posibil și ceva recreațional.
Pe vreme noroasă erau și cele mai folosite, chiar și seara.
Au rămas și acestea on hold.
Casele cu pantă.
De două feluri.
Pe cele cu înclinația spre stradă m-am lămurit (mai târziu în text).
Cele care erau aplecate spre casa vecină lipită nu prea am înțeles de ce sau cum.
Adică, așa s-a vrut sau așa a ajuns.
Mâncarea.
.
.
și băutura.
Nu prea multe.
Să nu uităm, e oraș turistic.
Însă.
Sînt niște vitrine cu dulciuri și prăjituri că îți vine să intri direct în ele.
Mâncare europeană de toate felutile, zic ei.
Eu ca de obicei, am mizat pe italienească (old habits, die hard) care mi s-a părut cam pârâtă.
Japonismele și chinezismele sînt și ele de la sine înțelese.
Despre bere nu sînt eu în măsură să comentez, dar aici e mai simplu că exportă ei.
Cu transportul urban e cam nașpa.
Scump.
Ieftin de la aeroport în centru, chiar și mai mult dacă te încadrezi în timpul alocat, dar, în rest, nu prea se merită.
Bicicletă n-am închiriat cî m-am descurcat cu mersul pe jos.
Într-una din zilele ploioase am luat totuși metroul de la operă.
Imensități de stații, vagoane generoase, îți cari și bicicleta, care, automat, cer tuneluri mai mari, stații mai mari, care consumă și mai mult să le încălzești.
Nicio grijă, nu le încălzesc.
Deloc.
Oricum, aici, ca și la noi, prețul e legat de timp, durata călătoriilor.
La Londra, de ex.
, ești legat de numărul deplasări pe zi și pe zone.
Ca la Metro.
Cu cât călătorești mai mult, cu atât plătești mai puțin per destinație.
Chiar și așa, o călătorie la Londra e mai ieftină ca la Amsterdam.
Probabil, că există facilități, eu mă refer strict la ce simte turistul la buzunar.
Oricum, cred că februarie e o lună bună de vizitat.
Nu mi s-a părut cotropit de turiști, temperaturi de plimbări.
Iar zăpadă se vede atât de rar, deși, culmea, cu vreo 400 de ani în urmă, patinajul pe canale era la ordinea zilei, cel puțin așa reiese din picturile văzute în Rijksmuseum, Hendrick Avercamp.
Van Gogh, Rembrandt, Vermeer, Bosch sau Kusama, Warhol.
.
.
.
which one? Acum, sigur, dacă cineva și-ar propune să încerce, vreodată, să vadă toți pictorii școlii flamande, nu i-ar ajunge o viață.
Prin urmare, trebuie să alegi.
De fapt, să iei ceea ce ți se oferă.
Iar primul pas, pleci chiar de la recomandările lor.
Pentru cele câteva locuri văzute de mine, voi răsturna puțin ierarhia, ordonând după gradul în care am fost captată emoțional.
Nu e obligatoriu de urmat.
Nu mă bag la muzeul canabisului sau sexului.
N-am avut timp să le vizitez.
Intrările la muzee sînt destul de scumpe, trebuie studiate variante de carduri care să eficientizeze bugetul.
Casa memorială Rembrandt.
Muzeul este situat în imediata apropiere a operei, pe malul canalului .
Zwanenburgwal.
O casă ca oricare alta.
Revitalizarea sa este absolut genială.
Nu este un muzeu cu o colecție de picturi Rembrandt.
Este spațiul de concepție.
Mediumul.
Mi se pare mai genial renăscută decât casa lui Mozart din Salzburg.
Cu ajutorul ghidului audio, ajungi la cei din casă și cei care i-au marcat drumul.
De la familie, pictori-mentori și discipoli, la vecini, presupuse modele.
O viață tragică și, deși i-a fost recunoscut geniul încă din timpul vieții, falimentul nu l-a ocolit.
Pare mai greu de înțeles, în condițiile în care ținea și cursuri (se păstrează atelierele învățăceilor).
Mai mult, devenind răspândită și la modă, într-un fel, Rembrandt lucrează intens gravură pe care o duce la un alt nivel.
Desigur, era și avantajul economic al multiplicării, dar din punctul său de vedere, ca mare colecționar, și de artă, a realizat că, singura formă, de la acea vreme, de a ajunge arta și artistul să fie cunoscuți de cât mai multă lume, sînt reproducerile industriale.
Restul istoriei îl știm.
Plecând de la acest gând, a îmbunătățit fidelitatea.
Iar peste gravorii vremii, a dus meșteșugul la nivel de artă.
Într-una din camere, la diverse intervale de timp se fac demonstrații, iar pentru copii cred că este fascinant, dacă pentru cei mari, ca mine, a fost.
Fără să fi părăsit vreodată ținutul natal, Rembrandt știa mai totul despre lume.
Colecția sa imensă o demonstrează.
Cam aici se duceau banii lui.
Cărți, albume, monede – mare susținător al importanței cunoașterii monedelor, armuri, arme de luptă, faună marină, animale exotice împăiate.
.
.
.
.
TOT ce ține de cunoașterea umană.
Există o cameră dedicată colecției, dar, doar parte din aceasta, multe obiecte au fost vândute pentru a-și plăti datoriile.
Un loc important, curticica cu buda de lângă bucătărie.
Se presupune că acolo a fost pictat „Rondul de noapte”, deoarece mărimea tabloului ar depăși posibilitățile atelierului și scărilor pe unde ar fi fost obligat să-l scoată.
M-am gândit că poate ar fi mers scos pe geam, dar nu.
În principiu, nu se vizitează o casă, se intră într-un univers.
Depinde de fiecare cât e de deschis, să se poate teleporta în acele vremuri, să stea puțin de vorbă cu Rembrandt.
Și pentru a încheia rotund vizita, poți traversa Amstelul până în piața Rembrandt.
Statuie și piață în adevăratul sens, nu ca la noi, Piața Enescu, doar o denumire în nomenclatorul străzilor.
Așa poți face diferența și înțelege distanțele care ne despart.
Din 14 iulie, anul trecut, Rembrandt are și un vecin, „Gânditorul” sculptorului contemporan Joseph Klibansky.
Și așa cum bănuiți, sursa de inspirație e Rodin, doar că vorbim de un cosmonaut.
Nu știu cât va ”gândi” pe-acolo.
Lieve Heer op Solder al lui Ons – Domnul Nostru din Mansardă – Biserica clandestină.
Ca peste tot, schimbarea direcției dogmelor religioase a atras prohibiția altora.
Din fericire, libertatea de exprimare fiind deja un drept câștigat în Țările de Jos, când în secolului XVI a fost interzis catolicismul, practicarea lui a fost lăsată, dar nu la vedere.
Așa au apărut în casele celor mai bogați, negustori, bisericile din mansarde.
Aceasta este singura care supraviețuiește ca atare.
Dar pe lângă tot ce înseamnă credință și slujirea Domnului, descoperim stilul de viață, mai mult, aici m-am dumirit și care e treaba cu panta fațadelor.
Pentru că spațiile de manevră, pur și simplu, sînt foarte înguste, de scări nici nu se pune problema, marfa se introducea prin ferestre fiind ridicată cu ajutorul scripeților, o roată imensă plasată în pod.
Chiar se vede această roată, nu știu dacă e și funcțională.
Și butoaiele cu bere erau astfel introduse.
De ce butoaie? Pentru că berea se consuma în loc de apa nepotabilă.
Nu poți rămâne decât uimit.
Tot ce din afară ți se pare a fi mic, se dovedește a fi mare înăuntru.
Chiar măreț, în cazul de față, dacă ne gândim că biserica din mansardă avea inclusiv orgă.
Sigur, și ei cu propriile obsesii, acolo unde nu puteau pune marmură, vopseau lemnul ca atare.
Vizita e de-a dreptul tulburătoare, și datorită unui ghid audio foarte bine pus la punct.
Poți asculta inclusiv muzica de orgă a vremii.
Muzeul Van LoonNu spune nimic la prima strigare.
Dar ușor de ghicit că vorbim de moștenirea unei dinastii.
Moșteniri care au contribuit la tot ceea ce sînt neerlandezii azi.
Pare materială, expune obiecte, tablouri, dar e mai mult.
E moștenirea spirituală.
Ceea ce se întâmplă și la Rijksmuseum, de exemplu, însă aici se vede in situ.
E mai puternic mesajul.
O familie ai cărei descendenți trăiesc și astăzi.
Muzeul nu este numai despre o colecție, ci, despre cum era percepută educația, viața, apartenența la comunitate.
O bibliotecă în care vedem toate titlurile beletristicii din acea vreme, memorialistică, biografii, cărți de istorie, geografie, religie, poezie, enciclopediile vremii, etc.
Este o încântare să citești titlurile.
Astăzi clasice, fac parte din bagajul acela.
.
.
!0 pe care să le citești într-o viață.
Cum își vedeau ei bunăstarea prin aranjamentul camerelor.
Fără risipă.
Nenumărate amănunte despre evoluția și adaptarea la vremuri.
Portretele familiei formează o galerie de tablouri extraordinare.
Nu mă mai săturam să le privesc, mai ales, că, spre deosebire de un muzeu convențional, aici ești și mai aproape de ele și în habitatul pentru care au fost gândite.
Atitudine, detalii, adâncime.
Parcă vorbeam cu ei.
La o țigară în fumoar.
După care, din bucătărie, ieși prin grădina cochetă și ajungi în zona fostelor grajduri.
Altă minunăție.
Și nimic mai superb decât să stai să bei o cafea în fostul grajd, reamenajat, unde tronează caleașca și sania.
Iar vara, evident, în grădină.
Desigur, astfel de locuri rămân mai pregnant în memorie și pentru că, ele nu aduc plictiseala convenționalității muzeelor standard.
Există o vrajă.
Fără să vrei, te gândești că au călcat oameni care au s-au gândit să lase ceva în urmă.
Moco MuseumLa fel ca următoarele două, Moco se află situat în Piața Muzeelor (Museumplein).
Și, deși e destinat operelor contemporane, este găzduit de o casă istorică.
Stranietatea n-o vezi decât în curte, discrepanța între clădire și sculpturi.
Paradoxal, se îmbină excelent.
Înăuntru, intri în panteonul artiștilor contemporani.
Fiecare legendă are destinat un minitemplu.
Banksy, Basquiat, Haring, Hirst, Kusama, Warhol .
.
.
.
Un fel de Esența artei contemporane.
Rezonezi, nu rezonezi este un must see pentru a te asigura că măcar înțelegi de ce refuzi.
Cei pasionați se vor situa între un long time no see, dar e posibil, să fie și premiere.
Abramović (perfomance inedit), KAWS sau Campana Brothers au fost pentru mine.
Rijksmuseum Casa marilor maeștri, cum se autointitulează.
Este un muzeu mare, bogat, nu numai de artă, ci și de istorie.
Nu poate fi vizitat într-o zi, iar spre deosebire de Luvru, n-ai biletul valabil două zile.
Nici audio ghidul, și scump (6,50 euro), nu te prea ajută.
Destul de „subțire” în comparație cu vasta colecție și în comparație cu ce se oferă de obicei.
Asta e, n-am știut.
Înăuntru, raiul pe pământ.
Colecțiile inteligent desenate, istorie cu artă, artefacte, colecții speciale extraordinare.
Toată lumea știe despre ”Mona Lisa” Amsterdamului, „Rondul de noapte” a lui Rembrandt van Rijn, care, din motive de securitate a ajuns destul de greu de văzut.
Sticla protectoare reflectă diversele surse de lumini, vitralii sau spoturi, iar singura șansă este să vezi de aproape, dar pierzi perspectiva.
Pentru cei din lumea artei e foarte bine că pot vedea de aproape tușele maestrului, însă, în general, simplii consumatori își doresc felia întreagă.
În astfel de locuri, e valabil și la Luvru, și nu numai, te poate bântui întrebarea, de ce s-a făcut fixație doar pe această pânză, când muzeul are o super colecție, și cu Vermeer, și cu alte Rembrandt-uri, ca să nu încep să înșirui și alte nume? E adevărat că, din perioada aproximativ concordantă, sînt mai prietenă cu Peter Paul Rubens.
Asta nu înseamnă că nu mă topește geniul Rembrandtian, sau că nu îi recunosc contribuția la evoluția artelor plastice, probabil, cel mai mult dintre toți.
Dar, cum spuneam, este un muzeu complex de istorie.
Palpezi obiceiurile trecute, umorul, cultura.
.
.
Cu artefacte începând de la recipiente de băuturi, de lux și populare, gen „Așa beu oameni cu carte”!, până la sofisticate vase ce imită morile de vânt.
Sau.
Căciuli de lână păstrate în perfectă stare, pot fi purtate și acum, provenind din mormintele de peste 350 de ani ale vânătorilor de balene, ce-i drept, aflate la temperaturi sub 0 grade.
Zic eu, cea mai bună reclamă pentru produsele din lână, asta dacă admitem că și grăsimea de balenă joacă un rol.
Mi-am adus aminte de grăsimea de gâscă cu care îmi întrețineam bocancii de munte.
Sau, în compensație, pentru cei care încă mai cred că celebrul pește ce trona pe tv-uri e un kitsch sau piticul din grădină, le recomand să vadă văcuța bibelou (cu suport pentru televizor) sau maimuțica din grădină(sic!).
Nu, nu sînt kitsch-uri, niciunele.
Problema e mai complexă, cine vrea să nu rămână prost, mai plastic, ignorant, trebuie să studieze, să vadă.
În fine, sînt nenumărate comori ascunse pe-acolo.
Recomand, acum, altora, ce mi-ar fi prins bine și mie.
Dacă știi că vei ajunge acolo, nu precupeți efortul de a consulta site-ul muzeului înainte.
E foarte bine făcut și te ajută să vezi mai multe la fața locului.
Și programează din start 2 zile, minim.
Dar nu rata! Muzeul Van Gogh.
Poate că, aici, e cel mai puțin de vorbit și cel mai mult de văzut.
”Intri” în viața lui Vincent prin lucrările sale.
La fel, recomand vizitarea site-ului înainte.
Van Gogh este acum foarte la modă.
Lucrările sale sînt suport pentru expoziții imersive, experiențe cinematografice de animație.
Nu știu dacă și-ar fi dorit acest lucru, dar în mod cert, este unul dintre cei mai marketați.
Și, între noi fie vorba, vacă de muls pentru cei care îl exploatează, chiar dacă, ironic, nici n-ar ști când a trăit, darămite să-i vadă fizic un tablou.
Recunosc că sînt fan doar al ultimilor ani de creație, când genialitatea sa a explodat.
Nebunia.
Ok, nu sînt dintre cei care cred că un artist trebuie să fie normal.
Muzeul are un suport bun audio.
Pe zidurile muzeului, nu știu dacă tot timpul, sînt desenați iepurași ca cel din tabloul „Peisaj cu iepurași”.
Am aflat că e un joc al curatorilor, o vânătoare organizată pentru copii.
Singurul lucru care ar putea afecta vizita, este spațiul, destul de mic, mi s-a părut mie, și, deși, n-a fost supra aglomerat, mi s-a părut ușor stresant pentru gustul și stilul în care îmi place mie să vizitez.
Să nu vă închipuiți că, venind la prima oră ești singur.
Nu, e deja coadă.
Oricum, fani sau nu, aici este cea mai mare colecție a tablourilor și desenelor Van Gogh.
A le privi, simți cum ți se încarcă ochii și creierul cu culori.
Când ieși din muzeu, conștientizezi sărăcia realității.
Parcă ai aterizat în deșert.
Simți, cumva, că vrei să redesenezi totul.
Arta Vie Adela ZahariaExperiența mea neerlandeză, ca multe altele, se datorează pasiunii mele de a merge să văd opere pe oriunde pot și pentru că, acum, se poate.
Să nu uităm asta în fiecare zi.
Cei care au ajuns cu cititul până aici, știu deja, că nu e prima dată când scriu despre spectacolele Adelei Zaharia.
Este liderul generației sale și nu o spun din prisma premiilor câștigate de ea, sînt meritul său, ci, din perspectiva mea, acel moment de emoție absolută, din perspectiva sălilor pline ochi pe care le-a ridicat în picioare.
De critică, ce să mai spun.
Indiferent, le plăcea, nu le plăcea montarea, sigur rolul interpretat de Zaharia îi fascina.
Am făcut deja prezentarea aici și ca să nu mă repet.
În exclusivitate, aici, va fi doar baletul „Frida” de Annabelle Lopez Ochoa, muzica Peter Salem și fragmente Vargas, Sandoval etc, costume Dieuweke van Reij.
E foarte posibil ca cei pasionați să fi văzut un extras și la Londra cu English National Ballet, având-o în rolul principal pe Tamara Rojo (Broken Wings).
Vorbim de viața și personalitatea pictoriței Fridei Kahlo iar baletul nu putea arăta decât la fel.
O explozie, o adevărată simfonie de culori și mișcare.
Costumele au devenit în scurt timp iconice.
Conexiunea între moarte, halucinații, obsesii, dureri, iubire și Frida, prezentă și în film, dar discursul coregrafic e plin de nerv și absolut.
Fără a trimite steril la opera lui Frida, Ochoa reînvie femeia pasională, lucrând la toate nivelurile.
Începând prin crearea de alter-ego-uri dansatori bărbați, care prin costumație aduc simbolistica operei sale pe scenă, o pun în mișcare și o insinuează în corpul acesteia.
Deși construit abstract mai tot timpul, decorul devine și amprenta istorică a locurilor pe unde Frida și, marea iubire, Diego Rivera au locuit.
Bogat și dureros vizual, cere și interpretări de clasă.
Iar întregul corp de balet și-a arătat măiestria.
O combinație strălucită de dans modern, pași de clasic și ritmuri mexicane.
În seara în care am fost eu, rolurile principale au revenit experimentatei Maia Makhateli și tânărului Giorgi Potskhishvili, despre care pot să spun că am descoperit o stea.
Și așa cum se întâmplă când talentul umple scena, totul devine și mai emoționant.
Sînt solo urile și pdd-urile care întotdeauna ridică amperajul.
Ochoa le-a desenat foarte bine și convingător.
Starea de încordare crește, e momentul în care îți dai seama că nu prea mai stai cu spatele pe spătar.
Intensitatea te-a electrocutat și pe tine.
Nu ascund că mi-ar fi plăcut să văd toate distribuțiile, dar, na, nu le poți avea pe toate.
Așa că, Dag Amsterdam, tot de volgende keer! Foto și montaje Dana Cristescu
