Unde erați în dimineața în care a început marele război?Andrii Liubkaeste o figură importantă a noii generații de scriitori din Ucraina, extrem de activ și în sprijinirea efortului de a-i sprijini pe cei care luptă în zonele de conflict.
Iată povestea mea: războiul mi-a vorbit cu zgomotul depărtat al exploziilor, dar nu-mi venea să cred.
Îmi părea că visez.
Apoi am auzit, la etajul al doilea al casei prietenilor mei din apropierea Kyivului, o ușă trântindu-se și pași pe scări.
„A început războiul, spațiul aerian e închis”, mi-a spus Katya, proprietara casei.
A zis de spațiul aerian căci, peste două ore, urma să zbor la Vilnius pentru o prezentare a ediției engleze a romanului meu.
Vocea ei, trezită din somn, îmi părea aspră și masculină, răgușită și afumată.
În realitate, era doar sunetul unor frici primare.
Un câine mare era în bucătărie, în fața ferestrei.
Privea cerul întunecat și lătra nervos, ascultând vuietele rachetelor și ale avioanelor de luptă.
Fiecare ucrainean își va aminti pentru totdeauna dimineața întunecată a zilei de 24 februarie 2022, când a început invazia la scară largă a Rusiei.
Unii au fost treziți de zgomotul exploziilor, alții de apelurile alarmate ale celor dragi – dar cu toții ne amintim de acele secunde până în cel mai mic detaliu.
E o amintire care se răsfrânge asupra întregii noastre vieți.
Experiența comună ne face să fim nu doar un singur popor, ci o comunitate mai apropiată și mai închisă – ceva în genul unei familii.
Pentru că am trăit acel moment împreună.
Apoi au urmat multe momente diferite, cu alarme și lacrimi, cu durere și furie, dar acele prime secunde mi-au rămas întipărite în minte.
Ca într-un program 3D, îmi amintesc toate detaliile din jurul meu, inclusiv temperatura din casă, paharele de pe masă de la discuția din seara precedentă, limbile ceasului de deasupra ușii, mirosul câinelui din cameră, gresia rece.
A fost cel mai important moment din viața mea, după care totul a luat-o razna și toate planurile au fost date peste cap.
Poate că-mi voi aminti la fel de profund momentul când voi auzi că războiul s-a terminat – dacă voi trăi să ajung acolo.
De atunci, au trecut doi ani teribili.
Ce s-a schimbat în noi și în jurul nostru? Cea mai semnificativă schimbare este că ne-am obișnuit cu războiul – e parte din viața noastră, din rutina noastră.
Asta e cea mai înfricoșătoare schimbare, căci ne-am aclimatizat cu ceva absolut anormal și oribil.
Am învățat să trăim fără să-i acordăm atenție.
Acum, când la Kyiv sună sirena de raid aerian, aproape nimeni nu se grăbește să ajungă în cel mai apropiat adăpost – oamenii își văd fără grabă de activitățile obișnuite.
Moartea a căpătat trăsăturile unei tragedii din Grecia antică, fiind guvernată de soartă și destin.
Nu ai aproape nicio influență asupra ei – se poate ca o rachetă să-ți distrugă astăzi casa, să cadă peste cafeneaua unde comanzi un cappuccino sau să distrugă gara unde îți întâlnești prietenii.
E practic imposibil să te aperi de acest pericol, așa că trebuie să-l acceptăm drept o posibilitate zilnică.
„Facă-se voia Ta”, cum spunem noi, ateii.
Morțile sunt din belșug în jur.
În primăvara lui ‘22, când cele dintâi sicrie ale soldaților uciși pe front au început să fie aduse în orașul meu, fiecare moarte era resimțită drept o tragedie personală.
Pe când mașina mortuară trecea pe străzi, oamenii de pe trotuare se așezau în genunchi, depunând flori pe trotuar, iar la înmormântări se strângeau mulțimi.
Acum în cimitirul orașului e o întreagă secțiune de morminte militare, fiecare împodobit cu steagul ucrainean.
Rudele, colegii din viața civilă și camarazii de front însoțesc sicriul – e de obicei o procesiune mică.
Trecătorii se opresc în semn de respect, dar nu mai plâng și nu mai îngenunchează.
În general, e mai convenabil pentru oameni să privească în altă parte sau să se îndrepte în grabă spre cel mai apropiat magazin pentru a evita o întâlnire personală cu moartea cuiva care și-a sacrificat viața pentru dreptul nostru de a trăi într-o zonă periferică relativ liniștită a țării.
Nu vă grăbiți să-i judecați pe acești oameni – nu sunt cinici sau insensibili.
În ultimii doi ani au văzut însă atât de multe morți, durere și suferință, încât lacrimile au fost deja vărsate, emoțiile s-au mai estompat, iar șocul fiecărei noi știri tragice ne paralizează, pentru a se risipi apoi rapid.
Trebuie să-ți aduni toate forțele pentru a continua să trăiești – e ușor s-o iei razna din cauza caruselului de emoții și experiențe.
Uneori am impresia că am înnebunit cu toții în mod colectiv.
Nu exagerez, credeți-mă.
În Harkov, în urma unui bombardament rusesc, o întreagă familie a pierit – părinții și trei copii.
Rușii au atacat un depozit de petrol, provocând o scurgere de combustibil, care, ajuns în stradă, a incendiat zeci de case din zona rezidențială a orașului.
A urmat un adevărat iad pe pământ, cu oameni arși de vii.
Tatăl și un băiat erau pe hol și încercau să scape.
Mama și ceilalți doi copii erau în baie.
Cel mai mic băiat, Pavlo, avea 7 luni.
Mama sa l-a ținut strâns în brațe când au murit.
Din acel bebeluș nu a mai rămas nimic, nici măcar oasele lui – doar cenușă.
Se poate să nu înnebunești după o astfel de știre? Și oare am înnebunit cu adevărat dacă primul meu gând a fost că era mai bine dacă ar fi fost o rachetă, ca toți să piară pe loc, căci într-un incendiu cu toții au îndurat frică și durere.
Un soldat ucrainean, care s-a întors din captivitatea rusească abia pe 31 ianuarie, după doi ani de umilințe și tortură, a fost lovit mortal de un camion într-o intersecție, pe 8 februarie.
După revenirea din captivitate, nu a avut nici măcar șansa să-și vadă fiica, Valeriya Halkina, acum refugiată în Lisabona.
Fiica a scris pe Instagram: „Astăzi tatăl meu a murit.
N-a fost ucis de război, nici de un glonț, nici de doi ani de captivitate.
Traversa strada și a fost lovit de o mașină.
E suprarealist.
Nu-mi vine să cred că e real.
Îmi pare rău pentru tot.
Am așteptat telefonul tău, așa cum ai promis, dar nu voi mai aștepta .
.
.
”Astea nu sunt cele mai izbitoare povești din timpul războiului – doar două știri din dimineața în care scriu acest text.
Așa a arătat viața noastră obișnuită timp de doi ani – 730 de dimineți la rând.
În fiecare zi mor oameni lipsiți de apărare, nevinovați, complet obișnuiți, uciși de Rusia într-un magazin, pe stradă, în propriile case.
Dar nu doar civilii mor.
Rusia ne ucide soldații în fiecare zi.
Lumea a acceptat ideea că morțile soldaților sunt normale, că sunt doar statistici ale războiului.
Dar nu sunt și soldații oameni? Pot fi ei uciși pur și simplu prin invadarea țării noastre? Cine și când a decis că uciderea soldaților nu este o crimă?Mai ales dacă ne gândim că armata ucraineană este formată în principal din civili – oameni care au mers de bunăvoie să-și apere țara sau au fost mobilizați de stat.
Acești oameni nu au avut nicio pregătire militară înainte de invazie.
Erau administratori de firmă, șoferi de autobuz, bucătari într-o pizzerie – la fel ca tine, care citești aceste rânduri.
Să luăm exemplul prietenul meu Maksym Plesha, un artist de 32 de ani al cărui stil de viață îl întruchipa pe cel al unui hipiot.
Era un adevărat spirit liber.
Își câștiga existența pictând portrete ale trecătorilor de pe stradă și restaurând picturi în biserici.
A plecat voluntar pe front, deși nu avea niciun fel de pregătire militară.
A fost rănit de două ori și a supraviețuit luptelor din Bakhmut iarna trecută.
A fost rănit și glumeam spunând că e ca o pisică cu nouă vieți.
Aceste vieți în plus l-au salvat de mai multe ori, dar când războiul continuă în fiecare zi timp de doi ani la rând, nici măcar nouă vieți nu sunt suficiente pentru a supraviețui.
Maksym a fost ucis anul trecut, iar trupul său frumos a fost dus la cimitir într-un sicriu închis, căci era grav mutilat.
Uciderea unui astfel de soldat este sau nu o crimă?Și acum să răspundem împreună la întrebarea care mi se pune foarte des când călătoresc în alte țări: „Acum scrieți ficțiune?” Răspunsul este evident.
Trăim în fiecare zi în mijlocul unui asemenea vârtej de povești încât scrierea de ficțiune pur și simplu capitulează în fața realității.
Niciun roman nu poate concura cu fluxul de probleme cotidiene din viața ucrainenilor obișnuiți.
Nu scriu nimic fictiv și, în general, nu mă gândesc la literatură ca la ceva imaginar sau detașat de viață.
Căci singura funcție a literaturii ucrainene de astăzi este aceea de a fi martoră, de a descrie destine, de a documenta crime.
Când am scris despre Maksym, rudele sale mi-au mulțumit pentru faptul că astfel memoria lui va mai trăi un pic și alți oameni vor afla despre viața lui.
Literatura devine o formă de psihoterapie, ajutându-ne să suportăm cele mai mari pierderi, dându-ne speranța că toate acestea nu sunt în zadar, că vom fi auziți.
Acestea nu sunt vorbe goale: în timpul războiului, pe fondul unei crize economice profunde, tirajul cărților ucrainene s-a dublat, iar piața de carte a rămas una dintre puținele profitabile din țară.
E un paradox, dar numai la prima vedere – în vremuri de turbulențe și incertitudine, oamenii au nevoie de cărți.
Cererea a crescut pentru că e vorba despre oameni, despre chestiuni umane și intime.
A fi scriitor în aceste vremuri este în egală măsură onorabil și extrem de provocator, pentru că literatura de astăzi nu trebuie să relaxeze, ci să ajute și salveze.
Dar asta vine și cu un anume risc: dacă ai o bibliotecă mare în casă, riști ca în cazul unui atac cu rachete locuința ta să ardă mult mai repede decât altele – s-ar putea ca pompierii să nu aibă timp să te salveze.
Dar asta nu e ceva ce poate fi prezis.
De-a lungul a doi ani de război, cum mai spuneam, am învățat să ne bazăm pe soartă și pe destin.
Ne-am obișnuit cu morțile din jurul nostru și am acceptat posibilitatea propriei noastre dispariții bruște.
.
.
.
– Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
