Dacă soluția celor două state – israelian și palestinian – e îmbrățișată de o majoritate a statelor membre ONU, de ce nu reușim totuși să o vedem implementată? Un răspuns scurt ar fi pentru că părțile implicate și statele vecine, direct afectate de situația dificilă din Orientul Mijlociu, precum și comunitatea internațională nu reușesc, in continuare, să se pună de acord asupra implementării acestei idei.
Întâlnirea publică (Townhall) organizată la Conferința de Securitate de la München de anul acesta (MSC2024) – Peace in Pieces: The Future of Israeli-Palestinian Relations – a repus sub microscop toate contradicțiile care caracterizează relațiile dintre palestinieni și israelieni.
La discuție au participat din partea Israelului Tzipi Livni, fostă lideră a opoziției în Parlament și fostă Ministră de Afaceri Externe, miniștrii de externe iordanian, spaniol și canadian.
E cât se poate de revelator faptul că ministrul de externe al Statului Palestina – așa este numit în programul conferinței – a fost intervievat separat.
Ministrul de externe iordanian a cerut o încetare a ‚ocupației’ israeliene, ministrul spaniol a subliniat că Spania este îngrijorată de soarta cetățenilor palestinieni din Gaza, iar Mélanie Joly, ministrul de externe canadian, a susținut ideea returnării ostaticilor israelieni.
Un gest, a argumentat Joly, care ar putea conduce la o nouă încetare a focului, urmată de deschiderea granițelor pentru ajutoarele umanitare de care palestinienii din Gaza au nevoie disperată.
Discuția însă a ilustrat din nou faptul că, în ciuda unui scop comun – încetarea conflictului – modul în care actorii politici se referă la conflictul în sine este diferit.
Pentru ministrul de externe iordanian problema este una de lungă durată, iar masacrul din 7 octombrie e doar cea mai recentă ‚criză’ dintr-un șir mai lung.
Pentru miniștrii canadian și spaniol conflictul are o dimensiune legală și umanitară.
Pentru Tzipi Livni, care a declarat deschis că susține operațiunea militară israeliană în Gaza, e vorba de însăși supraviețuirea statului Israel.
Va fi deci greu de implementat o soluție care are înțelesuri diferite pentru actorii implicați în negocierea sa.
Mai există însă un alt răspuns, poate mai complex, la această întrebare.
Pentru că încrederea și preferința pentru metode de diplomație clasice – negocierile – s-au uzat.
Mai mult, consensul asupra unor principii și valori globale este atacat de cei care se simt, pe drept sau nu, dezavantajați de ordinea mondială curentă.
Securitatea internațională ar trebui sa se refere la gestionarea conflictelor armate globale.
Ar trebui, pentru ca în ultimele trei decenii ONU a demonstrat o ineficiență răsunătoare în implementarea propriului mandat: în anii ’90 au avut loc genocidul din Rwanda, războiul din fosta Iugoslavie și genocidul de la Srebrenica, iar la începutul anilor 2000 au proliferat atacurile teroriste care au provocat alte două războaie: Afghanistan (2001) și Iraq (2003).
Mai mult, conflictele purtate de actori non-statali, de tipul grupărilor paramilitare africane sau a organizațiilor desemnate ca teroriste, au dovedit tot mai mult o incredibilă brutalitate contra populației neimplicate militar, adică civilii.
Masacre, recrutarea copiilor-soldați, violul ca armă de război, sclavia modernă sunt câteva din ‘măsurile’ utilizate în războaiele post-1989.
In mod ironic, una din aceste entități, Statul Islamic (2013-2019), chiar a aspirat în mod explicit la dobândirea unui alt statut, cel de stat.
Cu războiul din Ucraina și operațiunea militară israeliană din Gaza o alta linie roșie a Cartei a fost încălcată.
Articolul 2(4) al Cartei ONU prevede explicit că: ‚Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.
’ Prevederile documentului fondator al Organizației Națiunilor Unite, cea care reunește 193 din statele lumii și care a încercat să transforme războiul clasic într-un comportament ilegal din punct de vedere al dreptului internațional, se văd sfidate cu bună știință.
În fața evidenței, niște întrebări se impun: În ciuda faptului că tehnologiile noastre avansează tot mai mult și suntem pe punctul de a vedea o formă de viață artificială dezvoltată pentru prima dată pe Pământ, am devenit noi, ca specie, mai brutali ca niciodată? E vorba oare de o recrudescență a unor instincte atavice care demonstrează, à la Thomas Hobbes, că viața în societățile neguvernate politic ar fi întotdeauna ‘nasty, brutish, short’? Sau, așa cum susțin neorealiștii, lumea multipolară în care noi trăim este deja structural mult mai instabilă decât una bipolară, așa cum a fost sistemul internațional în timpul Războiului Rece? În primul caz e vorba de un argument care identifică o cauză supremă a războiului în natura umană.
Aici, nu prea sunt multe de făcut prin metode clasice de guvernare.
Al doilea punct de vedere interpretează războiul ca rezultat al unor factori sistemici.
Chiar dacă e foarte dificil să abordezi astfel de ‚cauze’, această viziune e una mai optimistă.
Avem deja și inițiative globale, și o literatură științifică pe tema ‚război și pace’.
Toate ne pot oferi niște răspunsuri.
În primul rând, trebuie însă să înțelegem că măsurile de securitate internațională sunt întotdeauna guvernate de limitele impuse membrilor prin Carta Națiunilor Unite.
Răspunsurile ONU care antrenează utilizarea forței – de exemplu misiunile de pace, dar nu numai – se pot efectua exclusiv în cadrul prevederilor Capitolului VII al respectivei Carte – ‚Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune’.
Consiliul de Securitate (CS) este cel care ‚constată’ (Art.
39) existența unor astfel de situații, ia ‚măsuri provizorii’ (Art.
40), implementează sancțiuni, dar fără utilizarea forței armate (Art.
41) sau mobilizează forțele aeriene, armate și navale ale statelor membre (Art.
42) în vederea unui răspuns militar.
CS nu poate însă să acționeze decât dacă cei 5 membri permanenți sunt de acord în unanimitate cu rezoluțiile sale.
Blocajul actual al deciziilor politice se datorează unui Consiliu de Securitate care, deși este forul principal ONU, rămâne mult prea divizat politic.
În ce privește războiul din Ucraina și conflictul israeliano-palestinian, CS nu reușește să întrunească criteriile trecerii unei rezoluții, adică 5 voturi ‚pentru’ ale membrilor permanenți Franța, Marea Britanie, China, Rusia și Statele Unite.
Din păcate, se pare că organizația internațională construită special pentru protejarea generațiilor viitoare de ‘flagelul războiului’ nu ne mai protejează.
Poate ca nu ne-a protejat niciodată, dar cel puțin a menținut iluzia unei ordini internaționale guvernabile.
Quo vadis așadar comunitatea internațională? ‚Reformă’ pare să fie în noul contextinternațional cuvântul cheie.
Ar fi bine totuși de precizat că acest blocaj al deciziilor politice nu este nou.
Nici în trecut Consiliul de Securitate nu a reușit să acționeze ferm și decisiv în conflictele în care unul sau mai mulți membri permanenți au fost implicați.
Și totuși ONU și CS continuă să funcționeze.
La cea mai mare întâlnire a statelor membre din istoria ONU din acel moment – Întâlnirea Globală din 2005 (UN World Summit 2005) – Secretarul General, Kofi Annan, susținea în raportul său, O libertate mai comprehensivă: spre dezvoltare, securitate șidrepturile omului pentru toți (‘In larger freedom: towards development, security and human rights for all’) că nici o reformă ONU nu poate fi realizată fără o reformă a Consiliului de Securitate.
CS trebuie să devină, spunea atunci Annan, mai reprezentativ față de balanța puterii în lumea actuală și mai democratic în deciziile sale.
Noul CS ar fi urmat să aibă 24 de locuri, cu noi locuri permanente sau semi-permanente distribuite regional.
În 2024, deci 19 ani mai târziu, invitații MSC2024 la discuția despre viitorul reformei CS concluzionau într-un spirit pozitiv că, până în 2030, o astfel de reformă, fie ea și graduală, va fi posibilă.
Ce ar conține: creșterea numărului de locuri în Consiliu și eliminarea dreptului la Veto al membrilor permanenți.
E oare însă suficient să reformăm Consiliul de Securitate pentru a restabili pacea? Răspunsul nu poate fi decât unul ambiguu: și da, și nu.
Situația actuală este una dintre cele mai dificile din istoria Organizației Națiunilor Unite.
Dificultatea constă însă nu neapărat în numărul sau chiar intensitatea conflictelor.
Ele au fost în trecutul nostru recent cât se poate de sângeroase și explozive.
Multipolaritatea sistemului internațional și lipsa de consens asupra normelor internaționale agravează în acest moment toate confruntările armate.
ONU trebuie să se reformeze și să devină o instituție a Secolului 21 credibilă.
Actualul Consiliul de Securitate reprezintă o distribuție anacronică a puterii, cu membrii permanenți utilizându-și dreptul de veto nu pentru a susține pacea – scopul suprem al Cartei – ci pentru promovarea propriilor interese.
_Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
