În cei peste 30 de ani ai postcomunismului românesc, demersul juridic pentru aflarea vinovaților de moartea lui Gheorghe Ursu pe 17 noiembrie 1985 a trecut prin diferite faze.
Deși ancheta, prin insistența familiei, a fost demarată chiar de la începutul lui 1990, iar procurorul care o instrumenta, Dan Voinea, a înaintat un dosar la finalul lunii martie a aceluiaşi an, verdictul în procesul celor doi ofițeri de Securitate care l-au anchetat atât în stare de libertate, cât și în perioada în care se afla în arestul Miliției a fost dat la împlinirea a aproape 38 de ani de la moartea disidentului[1].
În iulie 2023, când Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, ca instanță superioară, achitarea lui Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, acuzați de moartea disidentului, părea că demersul și întregul parcurs în justiția din România se încheiau.
Însă, trei luni mai târziu, în octombrie, cele două părți civile, Olga și Andrei Ursu, copiii disidentului, au atacat verdictul printr-o cerere de revizuire[2] – o cale extraordinară de atac.
Cererea de revizuire este formulată motivând descoperirea unor fapte și împrejurări noi, ce nu fuseseră cunoscute la data pronunțării instanței, aducând argumente pentru a contrazice unele dintre cele mai importante raţionamente ale motivării, inclusiv pe acela că Gheorghe Ursu nu a fost un veritabil disident, pentru că pozițiile sale au fost exprimate în cercuri restrânse și nu în spațiul public, iar în cazul scrisorilor transmise către Europa Liberă, autorul nu era menționat[3].
Câteva zile mai târziu, Parchetul General a depus o altă cerere de revizuire având anexate o serie de documente emise de CNSAS, IICCMER și Institutul „Nicolae Iorga” din cadrul Academiei Române.
Miercuri, 21 februarie, Curtea de Apel București se va pronunța asupra cererii de revizuire.
Miza demersului, dincolo de contestarea achitării și a unor decizii motivate injust, bazate pe argumentele foștilor ofițeri de Securitate care au compărut ca martori, este obținerea unei condamnări a ofițerilor de Securitate și a unui final onest al confruntării din acest caz, dar vizează și parcursul dosarului denumit generic „Procesul comunismului”, ce pare acum uitat.
Justiția României postcomuniste poate cu greu explica întârzierile, dar mai ales blocajele unei proceduri care s-a derulat dintr-un proces într-altul, având drept unic scop eludarea vinovăției poliției politice comuniste în cazul acestei morți.
Într-o primă fază, noul procuror de caz – desemnat după revocarea lui Dan Voinea – l-a găsit drept unic vinovat de moartea disidentului pe colegul de celulă Marian Clită, un deținut de drept comun, folosit ca informator și introdus acolo pentru a-l abuza și a obține informații de la Ursu.
Niciodată până atunci, la jumătatea anilor ’90, lui Clită nu i se atribuise o atât de mare responsabilitate.
Dosarul i-a exclus în final pe toți ceilalți responsabili, chiar și pe partenerul lui Clită, Gheorghe Radu, un deținut cu un parcurs similar.
După condamnarea lui Clită, ancheta ajunge la cei doi ofițeri de Miliție, Tudor Stănică și Mihai Creangă.
Aceștia au fost condamnați, în 2003, pentru instigare la omor, iar în motivarea sentinței, instanța a susținut atât faptul că în perioada detenției, între 21 septembrie şi 17 noiembrie 1985, lui Gheorghe Ursu i-au fost încălcate toate drepturile, începând prin arestarea abuzivă pentru o sumă mult prea mică de valută deținută şi până la faptul că îi fusese interzisă orice comunicare cu exteriorul, cu familia, și nu beneficiase de asistență juridică în timpul anchetei.
Instanţa a mai susţinut și faptul că moartea disidentului avusese o legătură directă cu ordinele pe care cei doi le-au dat atât deținuților din celulă, cât și gardienilor din subordine.
Astfel, până spre mijlocul anilor 2000, toate procedurile eludează din dosare orice alți responsabili implicați în moartea suspectă a disidentului, deși ancheta procurorului Dan Voinea de la începutul anului 1990 îi avusese în vedere pe toți cei implicați.
După condamnarea celor doi ofițeri de Miliție, timp de mai bine de zece ani, dosarul se blochează.
Ancheta este amânată sau abandonată, în ciuda insistențelor familiei și chiar a gesturilor extreme la care recurge fiul disidentului, Andrei Ursu, care protestează prin greva foamei, în speranța că va debloca demersul judiciar și că îl va aduce în fața instanței cel puțin pe ofițerul Marin Pîrvulescu, cel care coordonase ancheta în ambele faze.
Ceea ce a determinat o schimbare în soarta cazului a fost decizia Procurorului General Tiberiu Nițu de redeschidere a anchetei și de încadrare a dosarului în categoria crimelor împotriva umanității.
Ordonanța procurorului este dată după ce Andrei Ursu protestează prin greva foamei pentru a doua oară, în toamna anului 2014.
Documentul infirmă toate deciziile de neîncepere a urmăririi penale ale dosarelor încadrate în „Procesul comunismului”.
Astfel, ordonanța din 5 noiembrie 2014 decide redeschiderea dosarelor constituite ca urmare a plângerilor și denunțurilor formulate de IICCR (IICCMER, la data ordonanței), de enoriași ai Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma și de către familia disidentului Gheorghe Ursu.
Dosarele ce au compus așa-numitul „Proces al comunismului” au făcut referire la fapte săvârșite în perioada martie 1945 – decembrie 1989, „fapte penale care, prin amploarea și gravitatea lor, calitatea autorilor, modul de comitere și rezultatele produse (numărul mare de victime), se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunilor contra păcii și omenirii, așa cum erau ele prevăzute în Codul penal anterior, faptele fiind sesizate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, respectiv 01.
02.
2014”.
Sesizările, unele depuse în 2007, au denunțat „crime și abuzuri săvârșite, ordonate sau inspirate de către ofițerii de Securitate și comandanții și ofițerii cu atribuții de conducere din cadrul sistemului penitenciar din România, în perioada martie 1945-decembrie 1989, în realizarea scopului represiv al regimului comunist”.
Ca urmare a anchetei și a dosarelor constituite ulterior, foștii comandanți de penitenciare Alexandru Vișinescu și Ion Ficior au fost condamnați pentru crime împotriva umanității, în 2016, pentru abuzurile săvârșite în perioada în care au condus penitenciarul de la Râmnicu-Sărat respectiv colonia de muncă Periprava.
Dosarele din așa-numitul „Proces al comunismului”, după cum arată documentul din 2014, includ fapte abuzive comise în perioada 1945-1989, ce fuseseră clasate ca urmare a intervenirii prescripției în cazul acuzațiilor de omor.
Documentul prezintă lista faptelor și a categoriilor de cetățeni afectați de măsurile represive ale regimului din acea perioadă, ultimul punct făcând referire explicită la „arestul și reprimarea principalilor opozanți și dizidenți din anii ’70 și ’80”.
_Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
