Mi-am transformat nemulțumirile legate de statul român în ceva constructiv în ultimii ani.
I-am dat o mână de ajutor statului român, luptându-mă singură pentru recuperarea integrarea copilului meu cu autism.
Ce face statul român pentru copiii cu autism? Varianta scurtă este că le dă un fel de „pensie alimentară”, ca un tată care a divorțat și nu vrea să se implice emoțional în creșterea propriului său copil.
Când aud câte facilități crează statele europene pentru copiii cu autism mă încearcă un soi de revoltă greu de stăpânit.
Chiar și așa, eu am preferat să nu-mi consum energia pe ce nu face statul român și să fac eu, cu mâna mea, ce e mai bine pentru copilul meu.
Eu m-am născut în perioada comunistă și nu-mi amintesc să fi auzit vreodată de copii cu autism în școala noastră și prin alte școli.
Și nici cu vreo altă dizabilitate.
Din simplu motiv că nu existau.
Și știți de ce? Pentru că pe vremea mea astfel de copii nu aveau nici măcar legal șansa de a aparține societății, erau grupați în centre mamut, segregați, pedepsiți cu izolarea de lumea „perfectă”.
Dacă nu mă supăr până la capăt pe statul român este că acea epocă a apus și nu mi-a luat nimeni copilul de lângă mine, doar pentru că s-a născut cu o dizabilitate.
Așa cum spuneam mai sus statul român, la ceva timp după Revoluție, a început să conștientizeze că nu toate familiile au norocul de a aduce pe lume un copil normal.
Unii nu văd, alții nu merg, alții nu aud, alții au dizabilități intelectuale și fiecare copil are dreptul să stea cu familia lui, să aibă șanse egale la educație ca și ceilalți.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTUL DESPRE MAME
