Figura indubitabil tragică a avocatului Avram Iancu, intrat în conștiința publică drept Crăișorul Munților, a fost supusă, începând cu anul 1948, unor repetate revizuiri de perspectivă.
Determinate de felul în care istoriografia comunistă, adică ceea ce regretatul istoric Vlad Georgescu, numea frontul istoric, prezenta a fi fost Revoluțiile române de la 1848 din Țările Române.
Din motive lesne de înțeles, în Bălcescu, piesa din 1948 a lui Camil Petrescu, viziunii folclorizante asupra eroului i se asocia și interdicția de a nu se prea vorbi despre ceea ce erau numite, la modul eufemistic, neînțelegerile cu Kósuth și ceilalți revoluționari maghiari.
În valul naționalist din anii ’70-80 ai secolului trecut s-a schimbat radical viziunea.
Se știe, pentru regimurile totalitare, fie ele de dreapta sau de stânga, istoria e ceva de gumilastic.
De pildă, Mișcarea Revoluționară din Moldova, aceea eșuată din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, a fost ridicată la rang de revoluție, s-a vorbit despre unitatea revoluțiilor române de la 1848, așa că neînțelegerile lui Avram Iancu cu Bălcescu au fost trecute patriotic sub tăcere, iar în anii delirantului ultim deceniu ceaușist anul 1848 și revoluțiile din Țările Române erau înfățișate drept începutul a ceea ce era numit hilar Revoluția de eliberare socială și națională, antifascistă și antiimperialistă, ce avea să fie desăvârșită de actul de la 23 August.
Firește și acesta asumat de comuniști.
În consecință, cu totul altfel apărea acum Avram Iancu în piesa cu același nume a lui Mircea Micu, jucată în premieră absolută pe scena Teatrului Național din Cluj-Napoca, ori în filmul lui Mircea Moldovan, Munții în flăcări, din 1980.
Anul în care avea loc la București Congresul internațional de științe istorice și în care comuniștii edictaseră că se împliniseră fix 2050 de la înființarea Statului Dac centralizat condus de Burebista.
Rolul lui Iancu era interpretat de Vlad Rădescu.
O anumită reticență post-revoluționară greu de negat față de istorie, în bună parte explicabilă prin ravagiile a ceea ce același Vlad Georgescu definea în Politică și istorie.
Cazul comuniștilor români “istorie de parastas”, eșecul a ceea ce fusese numit epopeea cinematigrafică națională, începută din ordin de partid în 1963, odată cu filmul Tudor regizat de Lucian Bratu, a determinat scăderea drastică a apetitutului pentru filmul istoric după 1989.
Tocmai de aceea, decizia tânărului regizor Theo Torn care alături de Alex Molico semnează și scenariul, unul bazat în principal pe clasica monografie a istoricului Silviu Dragomir, a producătorilor Alexandru Pop și Alin Panc, ambii de profesiune actori, de a-și investi banii într-o producție absolut independentă (adică fără finanțare de la CNC ori de la T) ca și cel al tânărului și talentatului actor Horia Fedorca de a debuta cinematografic în filmul Avram Iancu împotriva Imperiului, mi se pare demn de toată lauda.
Da, e adevărat.
Horia Fedorca seamănă fizic cu Avram Iancu însă această asemănare nu e unicul său atu.
Actorul e stăpân pe rol, are forță, expresivitate, convinge cu fapta, cu vorba, cu ochii.
Acum, Avram Iancu împotriva Imperiului este ceea ce se cheamă o docu-dramă.
Este și film artistic, și film cu o bază științifică asumată.
Asigurată ca atare de trei cadre didactice- prof.
univ.
dr.
Mihai Drecin, prof.
univ.
dr.
Sorin Șipoș și lect.
univ.
dr.
Radu Românașu- de la Facultatea de Istorie a Universității din Oradea.
Îi vedem stând față în față pe Avram Iancu și pe Hatvány jucând un metaforic joc de șah și înfruntându-se.
Apare deodată unul dintre cei trei profesori consultanți care expune și demonstrează cu lux de amănunte o idee cu titlu de adevăr istoric pentru ca mai apoi acesta să fie ilustrat artistic.
Apare și un narator, în persoana actorului Damian Victor Oancea, până la un moment dat și el dând expresie adevărului istoric și care mai încolo îl interpretează pe Avram Iancu în ultimii ani ai vieții.
Chinuit, bolnav, refuzând ofertele ademenitoare ale lui Frantz Iosif, renegat de propriii părinți, găzduit în casa preotului Măcelaru (Alin Panc) și omagiat la moarte de comunitate.
În primul rând prin vocea țăranului demn, interpretat de Sandu Pop.
Sincer să fiu, mi-e greu să înțeleg rațiunea acestei substituții.
Mai întâi fiindcă am credința că Horia Fedorca l-ar fi putut juca la fel de bine și pe Avram Iancu din ultimii ani ai vieți.
În al doilea rând deoarece.
înlocuirea aceasta, adică suprapunerea dintre narator și personaj, conduce, inevitabil, la inducerea unei note subliminale de subiectivitate în relatarea povestitorului.
Nu cred că era cazul.
Dincolo de faptul că jocul lui Damian Victor Oancea e credibil.
_Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
