Există femei care nu-și doresc copii, dar nu au curajul să admită și să spună.
Prietena mea o recunoaște: nu-i plac copiii, nu o emoționează obrăjorii bucălați și nici nu simte că viața ei e incompletă fără o pereche de mânuțe încolăcite în jurul gâtului.
În una din serile trecute am ieșit în Centrul Vechi cu trei prietene.
Genul acela de prietene cu care, chiar dacă nu te vezi luni bune, ai impresia că nu s-au schimbat deloc și că relația e la fel de caldă ca atunci când vă vedeați o dată pe săptămână.
În formula aceasta, ne mai văzusem acum un an și jumătate, la botezul copilului uneia dintre noi.
Ne era dor să stăm de vorbă, așa că în prima jumătate de oră nici să analizăm meniul și să comandăm un suc nu am reușit.
Inevitabil, discuțiile au alunecat către copii.
Trei dintre noi suntem mame, cealaltă, nu.
Iar ca să nu o plictisim cu detalii, încercam să evităm subiectul, însă tot aici ajungeam.
Ea ne asculta politicoasă, punea întrebări, deși subiectul cu siguranță nu o interesa deloc.
Povestea ei e următoarea: s-a căsătorit de foarte tânără, iar la doi ani distanță a divorțat.
Soțului i se scurgeau ochii după copii, ea nu se vedea mamă nici în ruptul capului.
Nici atunci, nici altă dată.
Copiii nu erau pentru ea și gata.
Cu câțiva ani în urmă, când nici eu nu eram încă mamă dar îmi doream nespus, am avut o discuție cu ea pe această temă.
Mi-a explicat că nu simte nicio atracție pentru maternitate, că nu crede că are vreun instinct matern și nici că l-ar putea avea vreodată, și că, pur și simplu, își dorește să trăiască fără să-și asume acest rol.
Ceea ce mi-a spus atunci m-a cam șocat.
Era prima femeie pe care o auzeam vorbind în felul acesta despre copii.
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTUL DESPRE MAME
