Încet, dar sigur, și cu concursul majorității, educația se transformă într-un subiect de cancan.
Atrag știrile despre „profesori care riscă pedeapsa cu închisoarea dacă.
.
.
”, despre faptul că „profesorii nu mai au voie să.
.
.
”, despre faptul că „profesorii trebuie să.
.
.
”, despre „elevi care le solicită profesorilor să.
.
.
”, despre „părinți care consideră că profesorii ar fi trebuit să.
.
.
” ș.
a.
m.
d.
Iar aceasta o constat din perspectiva unui profesor care a militat întotdeauna pentru respectarea drepturilor elevilor și pentru o colaborare constantă, în beneficiul educației, cu părinții.
Însă, a respecta drepturile fiecărui actor al actului educațional nu înseamnă a confunda rolurile și atribuțiile.
Dimpotrivă.
Elevii sunt elevi.
Profesorii sunt profesori.
Părinții sunt părinți.
Sau, cel puțin, ar trebui să fie.
Societatea este oglinda sistemului educațional și viceversa.
Iar într-o epocă în care criza identitară definește majoritatea societății[1], rolurile din educație devin, la rândul lor, incerte.
Elevii dau lecții profesorilor referitoare la sistemul de notare.
Părinții verifică calitatea actului educațional și dau note profesorilor, iar profesorii învață de la aceștia care este conduita corectă în sala de clasă, iar atunci când au dubii referitoare la metodologia predării, la corectitudinea științifică a informaților transmise, la calea optimă de urmat pentru formarea competențelor, apelează la părinți sau elevi.
Astfel, riscăm o distopie educațională.
Părinții și elevii știu ce și cum, iar profesorii trebuie să învețe de la aceștia.
Elevii sunt profesori.
Profesorii sunt elevi.
Părinții sunt profesori.
Sau, cel puțin, așa nu ar trebui să fie.
Fenomenul este mai amplu decât pare la prima vedere.
La nivel global există o campanie de discreditare a experților, indiferent de domeniul în care aceștia activează, o neîncredere în acțiunile și verdictele acestora[2].
O confundare a accesului la informație cu dobândirea cunoașterii.
Orice formă de autoritate repugnă, inclusiv (sau mai ales) cea științifică.
Iar societății îi lipsește încrederea în actul eduacțional.
Întrucât sistemul educațional s-a bazat întotdeauna pe un sistem ierarhic, transmiterea informațiilor și formarea competențelor presupunând și exercitarea puterii[3], criticii la adresa prestației profesorilor îi este intrinsecă o critică a autorității acestora.
Această constatare nu presupune îmbrățișarea extremei care consideră că profesorul le știe pe toate, că, odată ajuns la catedră, nimeni nu îl mai poate învăța ceva și nimic nu îl mai poate schimba.
Adaptând o formulă celebră a lui Gabriel Liiceanu, putem afirma că niciun profesor nu trebuie să rămână „încremenit în proiect”.
Dimpotrivă, fiecare profesor descoperă împreună cu elevii săi, venind în întâmpinarea curiozităților acestora perspectiva acestuia asupra lumii devine constant mai vastă.
Iar principala modalitate de formare continuă a profesorilor este aceea a interacțiunii cotidiene cu elevii săi.
Aceasta reprezintă o normalitate a parteneriatului educațional.
Însă, nici elevii, nici părinții nu sunt cei care trebuie să îi învețe pe profesori cum să noteze, cum să predea sau cum să alcătuiască orarul ideal pentru a respecta „curba de efort”.
Chiar dacă sunt discreditați, și pentru aceste domenii există experți.
Iar atunci când lucrurile nu funcționează în parametri optimi, aceștia trebuie să intervină.
Profesorii trebuie să-i respecte pe elevi și pe părinții acestora, elevii trebuie să învețe de la profesori și părinți, iar între părinți și profesori trebuie să existe un parteneriat în beneficiul elevului.
Iar profesorii trebuie, la rândul lor, respectați de părinți.
Astfel, vor crește șansele ca elevii să-și prețuiască dascălii și să nu uite că: Elevii sunt elevi.
Profesorii sunt profesori.
Părinții sunt părinți.
Nu trebuie uitat faptul că dacă o situație ne creează disconfort, nu înseamnă neapărat că de vină este contextul.
Uneori, e posibil ca problema să fie la noi.
Nu întotdeauna schimbarea contextului rezolvă problema.
Câteodată noi suntem cei care trebuie să ne adaptăm contextului.
Aceasta nu este o axiomă, dar atunci când un aspect ne nemulțumește, e bine să luăm în calcul și această variantă.
-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
