De la debarcarea aliaților de limbă engleză (SUA, Marea Britanie, Canada)[1] pe plajele Normandiei, în iunie 1944, libertatea, democrația și securitatea Europei au fost de neconceput fără angajamentul și garanțiile de securitate americane.
Conceptul de Occident dobândise astfel, dincolo de vagi tușe culturale, intelectuale și religioase, relativizate oricum de specificurile naționale, o semnificație strategică transatlantică foarte clară.
Înființarea NATO, prin semnarea Tratatului Alianței Nord-Atlantice[2] de la Washington, pe 4 aprilie 1949, devenise „cheia de boltă”, chintesența și expresia genială a acestei idei luminoase – Doctrine of Containment (Doctrina Truman), de „îndiguire” a pericolului expansiunii bolșevice pe continentul european, dincolo de ceea ce Stalin deja ocupase în 1944-1945.
America de Nord și Europa de Vest formau „lumea de vis” occidentală postbelică, apărată de forța imbatabilă a Armatei SUA și de angajamentul politic ferm al Președinților și Congresman-ilor de la Washington, deopotrivă democrați și republicani.
Privind retrospectiv, de trei ori au salvat și eliberat Statele Unite în secolul XX Europa (total sau parțial) de agresori, dictatori și imperii – în 1917-1920, în 1944-1945 și în 1987-1990, ultima oară convingându-l pe Mihail Gorbaciov să renunțe la ceea ce obținuse I.
V.
Stalin la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, adică divizarea Germaniei și controlul rusesc asupra Europei de Est.
„Umbrela de securitate” americană de deasupra Europei a călăuzit așadar țările și popoarele libere și democratice de-a lungul Războiului Rece iar ulterior s-a extins și asupra Europei Centrale, de la ruinele Zidului Berlinului până la Prut.
La această lume prosperă și sigură am început după 1989 să aspirăm și noi, amărâții care fuseserăm luați în 1945 prizonieri ai Moscovei, ai dictaturii și înapoierii comuniste, în spatele Cortinei de Fier, pentru două generații.
Pentru cei din generația mea însă („Generația Revoluției”), a treia de după intrarea Armatei Roșii în Europa de Est, care am copilărit în comunism dar am studiat după 1990 în paradigma liberală occidentală, nu există un principiu mai limpede, mai ferm și mai bun decât alianța profundă, indestructibilă, civilizațională, dintre SUA și Europa.
Întreaga noastră formare intelectuală și academică stă pe această fundație și nimic, niciodată, nu ne-o va mai putea schimba.
Între 1997 și 2007, în decurs de numai 10 ani, „miracolul” s-a produs – România a semnat Parteneriatul Strategic cu SUA (1997), a aderat la NATO (2004) și la Uniunea Europeană (2007).
Idealul și proiectul politic al generației noastre au fost astfel îndeplinite, prin fructificarea unei ferestre de oportunitate istorică.
Era tot ce ne puteam dori ca ancorare a României postcomuniste în sistemul relațiilor internaționale.
La 53 de ani, sunt prea bătrân să mai îmi imaginez o altă formulă, mai bună, mai firească, mai naturală de alianță strategică și ordine politică decât cea occidentală transatlantică, și prea tânăr ca să nu observ și să nu mă mai intereseze (și îngrijoreze) observația că în fundația politică și ideologică a Occidentului transatlantic se întrevede posibilitatea unor fisuri, după alegerile prezidențiale americane din 5 noiembrie.
Nevoia unui Plan B devine tot mai clară, chiar dacă prețuim și preferăm în continuare să rămânem în Planul A.
Pentru prima dată după 1944, Europa ar putea rămâne începând de anul viitor, de facto cel puțin dacă nu și de jure, fără angajamentul politic și garanțiile de securitate americane, taman când Putin o are (agresivitatea) mai mare.
.
.
Donald Trump amenință public că „Europa va trebui să se descurce singură”[3] iar anturajul lui lasă de înțeles că nu e vorba numai de dezinteresul de a ajuta militar Ucraina ci chiar de posibilitatea de a ieși din NATO (idee tatonată și în primul mandat[4]) și de a negocia un acord de compromis cu dictatorul de la Kremlin, chipurile pentru a face rapid pace în Ucraina.
Nu știm dacă este o coincidență sau nu, dar este teribil de proastă suprapunerea celor două situații, cea din Rusia și cea din politica americană.
Oficiali europeni din tot mai multe țări spun că este posibil ca Rusia să atace peste câțiva ani un stat membru al NATO și al UE, probabil unul din Flancul Estic, caz în care nu s-ar mai putea conta, cu titlu de garanții de securitate, pe intervenția militară americană.
Bineînțeles, nu există nicio certitudine că așa se va întâmpla.
De la discurs la decizii este un drum lung, cu multe variabile.
Trump a mai fost președinte la Casa Albă, NATO nu s-a desființat iar relațiile bilaterale americano-române au fost foarte bune.
Omul e „tranzacțional”, se zice, îi dai, îți dă.
.
.
Ar fi acesta un motiv suficient să nu ne îngrijorăm? Nu, evident că nu.
Cele două mandate ar putea fi foarte diferite.
Alarmele sună acum peste tot, ca într-o scenă de thriller.
Lumini roșii pâlpâie pe tabloul de comandă iar generali, șefi de armate și lideri politici se precipită încoace și încolo cu hârtii în mână, făcând declarații cum nu s-au mai auzit de multă vreme în Europa.
La cartierul general al NATO, în Germania, în Suedia, în Marea Britanie, în Finlanda, în Statele Baltice, în Polonia etc.
, establishment-ul politico-militar dă semne că ceva nu este în regulă, că dacă vine furtuna cea mare peste noi nu are nici cine, nici pe ce să pună mâna ca să apere lumea noastră democratică.
Nu e panică, deocamdată, dar nici nu am vrea să se ajungă acolo, când de obicei devine prea târziu pentru a mai face ceva și a evita prăbușirea.
De parcă toți ar fi dormit până acum lungul și naivul somn al bunăstării complice și „păcii” cu Rusia lui Putin și dintr-odată s-au trezit buimaci, în sunetul sirenelor.
În sfârșit, o voce lucidă și responsabilă a dat semnalul de trezire și în România.
A creat puțin deranj, ce-i drept, fiind an electoral total, cu partidele de guvernare dorindu-și, ca peste tot în lume, alegători satisfăcuți și liniștiți, pe principiul clasic că nimeni nu votează pe cineva care-i spune că-l va chema la arme.
Atunci, pentru că nimeni nu voia s-o spună, a spus-o chiar Șeful Statului Major al Apărării, pentru că oricum nu candidează și nu cere votul poporului.
Generalul Gheorghiță Vlad a sunat alarma și pe plaiurile noastre și bine a făcut.
Cineva trebuia să o facă și probabil că avea asta în fișa postului.
Dacă nu Șeful Armatei, atunci cine este mai în măsură să-și dea seama că „nu avem cu cine și cu ce”? Marea problemă, totuși, nu par să fie în prezent armele (deși cu siguranță trebuie mai multe, mai bune și mai puternice, dincolo de înzestrările importante făcute în ultimii ani), ci faptul că nu are cine să le mânuiască.
Războaiele de apărare nu se poartă doar cu profesioniști.
Este nevoie, așa cum vedem în Ucraina, de sute de mii de oameni care să-și lase un timp viețile de civili în urmă și să pună mâna pe armă, să știe ce să facă cu ea, să nimerească ținta și să poată fugi din punctul A în punctul B cu o raniță în spate (cu siguranță mai grea ca laptopul).
Da, serviciul militar voluntar pentru bărbați și femei de 18-35 de ani este necesar și util, cu condiția ca acesta să fie de succes, să funcționeze și să fie atractiv.
Rămâne de văzut și avem deocamdată unele îndoieli.
Patru luni nu înseamnă cine știe ce pregătire militară, dar dacă ar fi bine făcute iar numărul aplicanților ar fi mare, proiectul ar aduce o resursă militară importantă pentru țară.
Va fi oricum un test interesant deopotrivă pentru guvern, armată și societatea românească.
Cu vreo 60-70 de mii de militari activi, cât înțelegem că are România în prezent, abia dacă umplem stadionul cel mare din București.
Cu o armată atât de mică nu poate fi apărată România de Rusia, asta este evident.
Iar dacă de venit dinspre Vest se vorbește că nu mai vine nimeni să ne sară în ajutor și să lupte aici, în situația în care Trump ar bloca NATO iar europenii ar căuta în continuare soluții pentru Armata Europeană, rămânem cu ce putem face noi pentru a ne apăra țara.
Și dintr-odată situația devine „problematică” (puțin spus) iar noi aici ar trebui să abordăm viitorul într-o cheie mult mai serioasă și mai responsabilă.
Să mai luăm în considerare și că Viktor Orbán, nostalgicul după Horthy[5] și Ungaria Mare (un prim-ministru din UE și NATO care poartă ostentativ fularul[6] cu harta istorică și o prezintă oaspeților străini[7], respectiv deplânge „nedreptatea Tratatului de la Trianon”[8]) precum și revizionismul său antioccidental și pro-Rusia par să fie foarte apreciate de Donald Trump[9], atunci ar trebui să fim mult mai atenți la unele complicații nedorite, și spre Est, dar și spre Vestul proxim.
Vedem în presă opiniile uluitor de naive, ignorante sau cinice ale multor români de vârstă militară, atunci când sunt întrebați dacă s-ar înrola ca voluntari în caz de agresiune – Nu suntem în NATO? Ce treabă avem noi, e treaba NATO să ne apere! De aia sunt „ei” acolo, să ne apere! (n.
a.
care ei?!), Nu e nimic de apărat aici, eu îmi apăr doar familia și atât! etc.
, imaginându-ni-l pe domnul revoltat de întrebare cum se duce la sală să se pregătească să-și apere familia, adică să-i tragă un pumn în față rusului care-i va suna la ușă să-l deranjeze de la Netflix.
Bun, n-om fi toți la nivelul acesta de înțelegere a situației, și sperăm că jurnaliștii n-au oprit pe stradă sau n-au selectat decât răspunsurile cele mai șocante cu putință.
Revenind la tabloul politic SUA-NATO-UE-Rusia, de care va depinde în anii următori securitatea Europei în general și în particular a regiunii noastre de periferie geopolitică, va trebui în viitor, deși nu ne face plăcere, să ne gândim la un Plan B, despre a cărui necesitate am mai scris lunile trecute[10].
Nu știm acum ce ar putea conține acest Plan B, dacă ar putea fi vorba de „pilonul european al NATO”, de o formă de cooperare regională cu Polonia și Ucraina (sau cu întreg Intermarium, de la Marea Baltică la Marea Neagră), sau de acorduri bilaterale de securitate negociate cu SUA și Marea Britanie, dar îngrijorările că Donald Trump ar putea să blocheze NATO și să nu aplice art.
5 al Tratatului exact în momentul unui atac al Rusiei asupra unui stat membru al Alianței Nord-Atlantice trebuie avute în vedere.
Coridorul Suwalki? Un stat baltic? Gurile Dunării?Așa cum știm, UE nu este un furnizor de garanții de securitate și nu va deveni curând, chiar dacă se discută în prezent unele măsuri utile precum restructurarea Agenției Europene de Apărare și creșterea profilului și mizelor ei strategice, creșterea Fondului European de Apărare, revigorarea industriei europene de apărare și creșterea interoperabilității și standardizării, crearea unui post de comisar european pentru Apărare în noua Comisie, dezvoltarea de noi instrumente și facilități europene în domeniul apărării și securității etc.
UE nu a fost creată pentru a apăra Europa și nu o poate apăra.
În plus, oricât ne-am face că nu observăm, adevărul incomod este că amenințarea Rusiei va fi întotdeauna asimetrică geopoliticși concentrată asupra Europei Centrale și de Est.
Nu este ca amenințarea Germaniei naziste, care a pornit în expansiune din centrul continentului și spre Vest, și spre Est, și spre Nord, și spre Sud.
Nici SUA nu știm, la urma urmei, dacă ar fi intrat în război contra Puterilor Axei, dacă nu era atacată la Pearl Habor.
Cu Rusia lui Putin lucrurile sunt diferite.
Nu vom convinge niciodată un francez, un belgian sau un portughez că Rusia le amenință țările iar vest-europenii, dincolo de Germania (care este, de fapt, central-europeană), nu vor avea vreodată insomnii pe tema asta.
Pentru majoritatea cetățenilor occidentali, amenințarea Rusiei de astăzi nu are nimic în comun cu amenințarea globală și nucleară a Uniunii Sovietice din epoca Războiului Rece.
Să nu uităm că inclusiv Președintele Macron ne spunea, acum doar câțiva ani, că „URSS a dispărut, ce rost mai are NATO, care este acum în moarte clinică?”[11]Mai presus de orice altă vulnerabilitate occidentală, SUA sunt în plină transformare ca societate iar politica externă nu mai poate fi separată de politica internă, nicăieri în lume și mai ales în Prima Mare Putere a lumii.
_Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.
ro
