Actualitate
sâmbătă, 13 decembrie 2025, 19:10
„În ADN-ul nostru există presiunea socială că inabilitatea de a te reproduce este un eșec personal”. Interviu cu regizoarea care vrea să schimbe imaginea tradițională a femeii la 40 de ani
Ana Tepșanu
HotNews.ro
Share
Imagine din filmul „Ink Wash”. În centru, actrița Ilinca Hărnuț (Lena). FOTO: Arhiva personală
„Am vrut să fac un film despre o femeie modernă, căreia i se permite să greșească”, spune regizoarea Sarra Tsorakidis care, în filmul „Ink Wash”, arată o altă imagine a femeii la 40 de ani din România: vulnerabilă, imperfectă și în afara tiparului tradițional al maternității. „Mi se pare că femeile de vârsta asta sunt prezentate mereu mame”, explică artista într-un interviu pentru publicul HotNews.
Ink Wash a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto (TIFF) și va avea proiecții speciale în luna decembrie în diferite orașe din țară. Pe 18 decembrie, va rula la Cinema Studio Timișoara , iar pentru celelalte proiecții puteți consulta pagina oficială de Facebook a filmului .
Sarra Tsorakidis (37 ani) absolvit regia de film la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică în 2013, iar apoi a lucrat ca asistent de regie în echipa lui Radu Jude, de la care spune că a învățat foarte multe, „de la cât de important este pregătirea, la rolul camerei de filmat și lucrul cu actorii, dar și ce înseamnă o atmosferă degajată.”
„Ink Wash” o prezintă pe Lena (interpretată de Ilinca Hărnuț), o pictoriță care își câștigă banii din picturi murale, aflată într-un moment foarte vulnerabil al vieții sale. Protagonista împlinește 40 de ani și este din nou singură, după ani de zile petrecuți într-o relație care tocmai s-a sfârșit. Dezamăgită și cu inima frântă, se refugiază în lucru, în pictarea pereților unui hotel brutalist înconjurat de păduri din sud-vestul României. Izolată în mijlocul naturii, Lena este nevoită să-și descopere forța interioară și valorile morale într-o țară copleșită de corupție.
„Am crescut cu basmul familiei monolitice, dar foarte rar am văzut-o”
Filmat timp de 19 zile la București și Băile Herculane, și scris de regizoarea Sarra Tsorakidis alături de actrița Ilinca Hărnuț, lungmetrajul aduce în fața publicului o femeie care nu este mamă, care nu are viața pusă la punct și care încearcă să înțeleagă ce-și dorește cu adevărat și cum se poate reface după durerea pe care a simțit-o în urma rupturii amoroase.
„Am crescut cu basmul familiei monolitice, care rezistă unită în fața a orice, dar foarte rar am văzut-o în jur. Pe ecrane vedeam romantism și magie și în realitate descopeream că multe cupluri erau sudate de nevoie, de restricții financiare, de cutume sociale.
Văd în jur mulți oameni, de ambele sexe, care sunt înspăimântați de perspectiva de a reproduce dinamicile familiale disfuncționale în care au crescut. Și pentru că nevoia financiară nu-i mai obligă să accepte compromisuri, deseori ajung să prefere singurătatea. Noi nu ne-am propus să tragem nici o concluzie despre acest fenomen, ci doar să-l aducem în discuție”, a mărturisit Hărnuț pentru Hotnews.
„Am vrut un film despre o femeie modernă, căreia i se permite să greșească”
Filmul se dezvăluie lent privitorului, cu multe tăceri care lasă loc de introspecție și cu natura care acaparează cadrele și oferă un contrast între capitalism (hotelul izolat unde lucrează protagonista) și drumul ei către sine.
Contextul post-pandemic, corupția României, imigranții, gândurile de a pleca sau nu din țară, toate sunt fire conexe acțiunii și prezintă realitatea în care ne ducem zilele, fără a emite judecăți asupra ei.
Accentul cade pe Lena și portretizarea acestui tip de femeie pe marile ecrane, mai ales în cinematografia românească, după cum notează Tsorakidis.
„De multe ori, personajele feminine sunt schițate destul de simplist și adesea limitate la a sprijini personajele masculine pe parcursul transformării lor. Am vrut să fac un film despre o femeie modernă, căreia i se permite să greșească și să aibă defecte. Pentru Lena, protagonista filmului, acum este momentul să accepte imprevizibilitatea vieții, să iasă din depresie și să realizeze că este responsabilă pentru propria fericire”, scrie ea, în prezentarea filmului.
Cât despre inspirația care le-a stat la bază, Ilinca Hărnuț spune, în interviul pentru publicul HotNews, cum resursele pentru momente de criză sunt foarte la îndemână.
„Cred că majoritatea avem acces undeva, în istoriile noastre personale, la cel puțin un moment de deznădejde, de dezamăgire, de pierdere. Le gestionăm diferit, dar ne confruntăm toți cu ele.
Ne ascultăm prietenii care se luptă cu tristețea, o vedem din exterior și o cunoaștem din interior. Nu aș spune neapărat că adâncurile crizei sunt dificil de construit teoretic, le înțelegem foarte bine când le vedem.
Aș spune mai degrabă că sunt foarte inconfortabil de locuit. E un punct din care eu încerc să scap, să-l descarc cât mai repede, și a fost uneori greu să mă forțez să mă duc acolo, nu e mereu un loc foarte plăcut pentru mine”, crede actrița.
Prin povestea Lenei, Ilinca speră ca femeile să se simtă înțelese și reprezentate și să folosească filmul și ca pe un timp în care să-și simtă propriile senzații. „Dacă reușim asta chiar și pentru câteva minute, o consider o victorie”, încheie ea.
În interviul de mai jos, am stat de vorbă cu Sarra Tsorakidis despre modul în care a luat naștere „Ink Wash”, procesul de lucru, reprezentarea femeilor în cinemaul românesc și despre cum poate arta să reflecte momentele de ruptură și reconstrucție prin care trecem.
„Foarte multe femei nu sunt mame dintr-o mulțime de motive”
Regizoarea Sarra Tsorakidis. FOTO: Arhiva personală
– Ați spus la un moment dat că filmul este o „meditație asupra inimii frânte” și chiar așa l-am și simțit. De ce ați considerat important să ajungă pe marile ecrane o astfel de meditație? – Sarra Tsorakidis: Trăim într-o epocă a consumului excesiv de conținut, iar obișnuința de a scrola zilnic ne-a făcut să ne pierdem răbdarea mult mai repede. Am vrut să fac un film care oferă spectatorului spațiul de a simți, de a reflecta și de a se conecta cu propria experiență interioară. Este o meditație asupra inimii frânte, da, dar și asupra felului în care ne regăsim pe noi înșine după ce iubirea se termină.
– Personajul principal, Lena, este o femeie de 40 de ani, vulnerabilă, imperfectă și reală, rar reprezentată astfel în cinema, după cum spuneți și dumneavoastră.. Ce ați vrut să reparați sau să contraziceți în modul în care filmele portretizează femeile de această vârstă? – Am vrut să văd un personaj feminin care, dintr-un motiv sau altul, ajunge aproape de menopauză fără să aibă copii și că acest lucru nu o distruge. Mi se pare că femeile de vârsta asta sunt mereu mame în film, că așa e firesc. Am vrut să corectez, cât pot, această greșeală. Cunosc foarte multe femei care nu sunt mame dintr-o mulțime de motive și mă deranjează cât de îmbibată este în ADN-ul nostru presiunea socială, încât chiar și atunci când nu depinde de tine, inabilitatea de a te reproduce este văzută ca un eșec personal.
„Societatea noastră rămâne profund patriarhală”
– Cum vedeți femeile, dar și rolul lor, în societatea română de azi? – Cred că mergem într-o direcție bună, dar mai avem foarte mult până să atingem o formă de egalitate reală. Societatea noastră rămâne profund patriarhală, iar acest lucru se resimte în toate aspectele vieții cotidiene, de la locul de muncă, la responsabilitățile familiale, până la așteptările sociale privind imaginea și comportamentul femeilor.
În acest context, este esențial să continuăm să ne susținem una pe alta, să încurajăm autonomia și să cultivăm încrederea în propriile alegeri. Pentru mine, rolul femeii în România de azi înseamnă mai ales să învețe să trăiască pentru sine, să-și definească propriile standard și să construiască spații în care să fie văzută și respectată nu pentru cum se încadrează într-un model, ci pentru cine este cu adevărat.
– Ce v-ar plăcea ca femeile de 40 de ani să preia (sau să le dea de gândit) din personajul Lenei? – Că este în regulă să fie egoiste și să-și prioritizeze fericirea și valorile. Îmi place că Lena refuză să-și compromită principiile doar ca să fie iubită, chiar dacă Asger, pe hârtie, e tot ce credea ea că-și dorește. Cred că multe femei rămân în relații nepotrivite dintr-o frică de singurătate, sau de presiune de timp. Mi-ar plăcea ca acest lucru să se schimbe.
„Am învățat să nu mai privesc finalul unei relații ca pe o prăbușire a sinelui”
– O altă tema a fost legată de relațiile amoroase și cine suntem după ce ele se termină. Cât de mult a contat pentru dumneavoastră. să arătați că nu suntem definiți de o relație și finalitatea uneia poate fi un proces transformator important? – Filmul este despre vindecare și rezolvarea acestei obsesii de a-ți valida propria existență prin cineva din exterior. În momentul în care relația se rupe, ceea ce se fracturează, de fapt, este un mecanism vechi. Dorința de a fi recunoscută, aleasă, confirmată. Am ajuns la această concluzie după câteva relații de care m-am agățat, în ciuda faptului că nu erau potrivite pentru mine. În timp, am învățat să nu mai privesc finalul unei relații ca pe o prăbușire a sinelui, ci ca pe un prilej de regăsire și înțelegere personală. Chiar dacă doare, există în fiecare dintre noi o formă de libertate care nu depinde de promisiunile sau absențele altcuiva. Lena nu devine o victimă a trecutului ei, deși ar avea toate motivele. Cred că asta îmi place cel mai mult la ea, faptul că știe intuitiv cum să transforme acel gol într-un teritoriu de reconstrucție, în care își învață propriile nevoi și limite. Recuperarea ei nu este spectaculoasă, ci subtilă, o reacomodare la propria viață.
– Ce ați vrut să evidențiați despre modul în care o despărțire ne poate schimba viața, dar și percepția de sine? – O despărțire reconfigurează dinamica dintre autonomie și vulnerabilitate. Ce se schimbă fundamental nu e doar viața de zi cu zi, ci raportul cu sine. Devii mai atent la ce îți aparține cu adevărat, la ce rămâne atunci când încetezi să te definești printr-o relație. Am vrut să surprind această perioadă de singurătate profundă care vine imediat după o separare, de la liniștea care se instalează brusc, până la distragerile care funcționează doar temporar.
Background-ul acțiunii, parte din experiența interioară a protagonistei
– Hotelul în care Lena pictează, dar și natura din jur, devin personaje în sine în poveste, iar modul în care sunt filmate întregesc acțiunea și îi oferă un ritm încet și poetic. Cum ați gândit modul ăsta de a filma, dar și ce înseamnă „ink wash” în acest context? – Am vrut ca mediul în care ajunge Lena să nu fie doar decor, ci să devină parte din experiența ei interioară. Mi-a plăcut contrastul dintre arhitectura brutalistă a hotelului și natura plină de viață din jur.
Mi s-a părut că susține bine momentul prin care trece personajul, care este unul plin de contradicții. Lena încearcă să se mențină puternică și are tendința să minimizeze gravitatea situației sale, dar, intuitiv, e ghidată de o nevoie puternică de a simți tot ce trebuie simțit. Am ajuns la tipul acesta de slow cinema din mai multe motive.
Odată pentru a susține vizual experiența de vindecare după o despărțire dureroasă, care are nevoie de timp și de răbdare. Apoi, am stabilit ca perspectiva camerei de filmat să fie aceeași prin care Lena privește lumea atunci când pictează. Deci cadrele sunt un soi de tablouri imaginate de personaj. În ceea ce privește titlul, ink wash este o tehnică în pictură care se concentrează mai degrabă pe esența subiectului, în loc de redarea lui realistă. Asta m-a interesat și din punct de vedere cinematografic. Să nu spun totul despre Lena, ci să surprind esența unei perioade importante din viața ei.
– Nu lipsesc din film nici aspectele sociale și politice ale României capitaliste de azi, de la lipsa unui scop în rândul oamenilor și dorința unei vieți mai bune, la corupție și nepăsare. De ce a fost important să expuneți astfel de probleme în film și ce credeți că dezvăluie ele despre România de azi? – Aspectele sociale și politice sunt acolo pentru că Lena trăiește în aceeași lume ca noi. Se confruntă cu aceeași corupție și simte frustrarea pe care o simțim cu toții zi de zi trăind în această țară.
Mi s-a părut important să sugerez toate acestea, dar am fost atentă să nu dau în tezism, pentru că nu asta urmăream. Mai degrabă m-a interesat ipocrizia care se naște din neputința personajului de a rezolva problemele pe care le observă. Știe că nu poate schimba nimic, așa că preferă să rămână ignorantă în anumite privințe. În final, ceea ce o salvează este alegerea de a-și păstra integritatea și refuzul categoric de a fi complice.
„Mă îngrijorează direcția de mainstream care își face simțită prezența și în filmul de artă”
– Cum vedeți noii creatori de film în raport cu tematicile alese și ce v-ar plăcea să se îmbunătățească în acest plan? – Mă îngrijorează direcția de mainstream care își face tot mai simțită prezența și în filmul de artă. O vezi în selecțiile marilor festivaluri, care încep să includă filme care ar putea să intre direct în cinematografe și să genereze încasări serioase.
Se pune un accent tot mai mare pe entertainment și pe narațiunea clasică, când, de fapt, cinemaul ar trebui să rămână un spațiu liber, deschis tuturor direcțiilor posibile, indiferent de cât de clare sau decodabile sunt intențiile regizorului. Mi-ar plăcea să avem cu toții mai mult curaj să experimentăm.
Sursa: Hotnews
Articol procesat cu AI pentru pagina1.ro
