În primăvara anului 2022, pe scena Galei UNITER care a avut loc atunci la Bistrița, ni s-a făcut o promisiune.
Autoritățile locale, fie ele politice sau culturale, au făgăduit solemn iminenta deschidere a unui teatru profesionist în urbe.
Ni s-a mai spus și că uvertura va fi semnată nu de oricine, ci de chiar Radu Afrim care, pe lângă alte atuuri, îl are și pe acela de a se fi născut prin împrejurimi.
Mai exact, la Beclean.
Promisiunea s-a îndeplinit, însă așa, ca la români.
Adică doar pe jumătate.
Mai exact ea a fost ținută mult mai riguros de artiști decât de nomenklatura locală.
Teatrul promis nu s-a deschis și nici nu prea avea cum să se deschidă de vreme ce mai tot anul trecut a fost caracterizat printr-o o cumplită nesiguranță în ceea ce privește prezentul și viitorul instituțiilor de spectacole.
S-a vorbit nu despre înființări, ci mai curând despre desființări, comasări și false eficientizări cărora intelectualii și artiștii le-au opus naiv niște presupuse ziceri ale lui Churchill de parcă minusculii guvernanți liberalo-pesediști de astăzi ar fi impresionați de fostul premier al Marii Britanii și de istorie.
Așa că primul spectacol profesionist de teatru s-a născut la Bistrița din colaborarea dintre Centrul Cultural George Coșbuc din localitate și Teatrul Național din București.
Și mai ales din imensul devotament al regizorului Radu Afrim.
Care a realizat la Bistrița, cu colaborarea literatului Dan Coman, lăudabil convertit la scrisul pentru scenă, a scenografelor Sabina și Bianca Vermeșan și a câtorva excelenți actori- i-am numit pe Marius Bodochi, Marius Manole, Natalia Călin,Mirela Oprișor, Ștefan Iancu și Flavia Giurgiu, aceasta din urmă și în ipostază de coregraf, poate nu neapărat cel mai bun, însă cu siguranță unul dintre cele mai emoționante, mai pline de omenesc și autentic spectacole ce pot fi văzute azi în România.
La fel ca în Repetiție pentru o lume mai bună, montat la TNB, la fel ca în alte multe spectacole ale sale și în La câțiva oameni distanță de tine Radu Afrim se arată preocupat de nenumăratele probleme ale familiei.
Care nu se dovedește a fi nici exemplară, nici solidă, nici garant al reușitei ori al fericirii și încă și mai puțin celula de bază a societății.
Familiile din cele două părți, aparent independente, din La câțiva oameni distanță se situează sub semnul toxicului.
Sunt evident în disoluție.
Sunt formate din femei-mame traumatizate de soți brutali, alcoolici, din fiice abuzate de tați și de sentimentul că între părinți s-au instaurat de multă vreme distanțe și nu mai există decât un spațiu gol.
Sunt pure constructe artificiale făcute din fii măcinați de un acut și nejustificat sentiment al vinovăției și care, în absența unei soluții omenești și reale, nutresc dorința de a dispărea.
Femeile-mame din noul text al lui Dan Coman fie că evadează în mitomanie, își construiesc existențe artificiale, își inventează iubiți aparent ca-n filme, dar care luați la bani mărunți nu sunt decât niște constructe caricaturale, fie că își află fericirea îngrijind nonagenare capricioase, în cazul de față din Austria.
Fetele din La câțiva oameni distanță de tine aleargă după fericiri și căsătorii de conveniență, cumpărate cu bani grei, fapt ce nu le scapă însă de coșmaruri.
Băieții, așa cum e Victor din prima parte a spectacolului, se refugiază în universuri artificiale și eșuează în cumplite stații terminus.
Cu toții, fie ei tineri, fie oameni între două vârste, fie bătrâni abandonați într-un azil în care nu mai comunică decât cu câini care, în realitate, nu există, fiecare ascunzându-și pe cât posibil traumele trecutului (bătăile, situațiile de-a dreptul imposibile precum aceea evocată de Jimmy, teama, sentimentul de nesiguranță și de iminență a prăbușirii în neant) sunt măcinați de nostalgii.
Atent și cu măsură relevate în spectacol.
Nu doar prin vorbe ori prin prin situații dramatice, ci și printr-un cu totul remarcabil sound design.
Compus marca Afrim.
Adică din fragmente de cântec popular autentic și de vorbe transformate în ecouri care mai degrabă copleșesc decât alină.
Personajele din La câțiva oameni distanță sunt situate într-un continuu entre- deux.
Fac cumpărături la Lidl, socotesc totul în euro, își caută împlinirea în Austria, vorbesc la infinit de pe telefoane mobile.
Oamenii se caută și se văd pe WhatsApp, se mint, se autoiluzionează că nu sunt singuri, că între ei nu sunt distanțe, deși distanțele sunt pretutindeni și sunt imense.
Numai că dincolo de asta, dincolo de aparențe, cu toții sunt legați prin mii de fire nu doar de locurile natale, în cazul de față Bistrița, ci și de comunismul care îi bântuie pe mai departe.
Locuiesc și acum în blocuri și apartamente din cvartaluri construite în Epoca de Aur (foarte bine sugerate în spectacol de decorul conceput de Sabina și Bianca Vermeșan) pe care se iluzionează, asemenea Coraliei, că le schimbă dărâmând pereții dintre camere.
Atât Radu Afrim cât și Dan Coman au sesizat că cele două povești de viață, de familie, sume de privațiuni și de eșecuri, de drame parcă încă și mai teribile decât acelea ale personajelor cehoviene, ar putea fi pândite de riscul căderii în melodramatic, în lacrimogen, în emoții de calitate îndoielnică.
Au găsit soluția contracarării tristeților de toate felurile prin recursul la umor.
La umor și autenticitate.
Personajele din La câțiva oameni distanță de tine vorbesc cu accent neaoș, specific locului.
Plâng râzând conștient sau inconștient de sine.
Le provoacă spectatorilor repetate hohote de râs.
O fac necăzând niciodată, nici măcar o singură secundă, în derizoriu, comercial ori caricatură.
Se joacă cu ei înșiși ca și cu noi cu și de-a râsu-plânsu.
Pe care îl joacă admirabil toți componenții distribuției.
Unii dintre ei apărând în mai multe roluri.
În ambele părți ale spectacolului.
E absolut acaparatoare Natalia Călin în rolul Marianei, Mirela Oprișor e scânteietoare în cele două roluri ce i-au fost atribuite, le joacă astfel încât primul să nu semene cu cel de-al doilea și nici cu cel din Las Fierbinți, Flavia Giurgiu joacă admirabil inocența ca și înfrângerile de toate felurile ale lui Elly, Marius Manole e revoltatul înfrânt, dar și semnatarul unui travesti de mare savoare, Ștefan Iancu, cel mai tânăr component al distribuției, cucerește prin rafinamentul și echilibrul cu care l-a întruchipat pe Jimmy.
Și, în fine, Marius Bodochi iar face senzație după ce a mai făcut o dată în Repetiție pentru o lume mai bună.
E absolut altul, e reinventat, e omenesc, e fără grimase, fără retorisme.
– Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.
ro
