Începând cu anul 2021, cancerul de sân a devenit cel mai frecvent tip de cancer la nivel global, conform Organizației Mondiale a Sănătății.
În România, cancerul de sân reprezintă principala cauză de mortalitate la femei, însumând 16% din totalul deceselor cauzate de cancer.
Cu toate acestea, cancerul la sân are toate șansele să nu reprezinte sfârșitul, deoarece în acest moment șansele de vindecare ale acestui tip de cancer sunt mari, cu condiția ca accesul la diagnostic și tratament să se întâmple în parametri optimi.
Am stat de vorbă cu Prof.
Univ.
Dr.
Patriciu Achimaș – Cadariu, Președintele Grupului pentru Combaterea Cancerului din Parlamentul României.
Care sunt principalele date în ceea ce privește cancerul de sân în România șicare sunt tendințele de îmbunătățire a acestor date statistice la noi în țară?Sigur că răspunsul corect ar fi Registrul Național de Cancer.
Până atunci urmărim datele GLOBOCAN, facem extrapolări, dar în mod evident tendința de creștere a incidenței este clară, pe care, din păcate, o vedem și în zona mortalității.
Aici este problema.
Fac o paranteză: sigur că dacă screening-ul ar funcționa, incidența, în mod evident, va crește în primă instanță.
Dar mortalitatea ar trebui să scadă prin faptul că aceste îmbolnăviri ar fi identificate într-un stadiu incipient, astfel încât să poată fi bine tratate.
Dacă ne uităm în toate graficele de supraviețuire care provin din țările la care vrem să ne raportăm, adică Europa de Vest și America, vedem faptul că cancerul de sân nu reprezintă o problemă de mortalitate.
Mortalitatea a scăzut în mod semnificativ, obținându-se supraviețuiri de peste 90%, 95% uneori în unele țări.
În România cancerul de sân reprezintă principala cauză de mortalitate la femei.
Care credeți că este motivul, atâta vreme cât în acest moment există soluții atât în zona de prevenție, cât și în cea de tratament? Aici răspunsul este format din multiple subpuncte.
Și e ușor de înțeles și de răspuns la această întrebare dacă urmăm pilonii Planului Național de Combatere și Control al Cancerului.
Dacă nu suntem informați, nu știm să ne prezentăm la medic.
Dacă nu avem cunoștințe despre riscul genetic, nu știm în care familii să facem o identificare, o testare genetică.
Dacă nu avem screening, evident că multe femei nu se prezintă niciodată, iar când ajung să se prezinte, boala este foarte avansată.
Mergem mai departe, la diagnosticul tărăgănat sau amânat, greșit făcut pe alocuri, cu o imagistică cu care nu știm exact ce ar trebui să facem, cu biopsii care se refuză și nu se explică de ce ar trebui să se facă (sigur, aici poate să intre în discuție și o anumită mentalitate conform căreia dacă facem biopsie pentru un cancer îl împrăștiem în corp – nu, acest lucru nu este adevărat și biopsia este parte esențială a diagnosticului).
Apoi un rezultat anatomopatologic corect care să ne indice ce ar fi de făcut, coroborat cu un bilanț făcut complet și corect.
Dacă nu-l facem, iarăși nu ajungem unde trebuie.
Pe seama unui diagnostic eronat și tratamentul poate să fie eronat, uneori este eronat și pe un diagnostic corect, atâta vreme cât echipa multidisciplinară nu funcționează real, ci doar pe o hârtie.
Răspunsul nu este deloc facil, implică foarte multe fațete ale problemei și toate se numesc Plan Național de Combatere și Control al Cancerului.
Până la urmă, oricât de pompos ar suna acest titlu, fără a avea un acord fin între piloni, n-o să obținem nimic bun.
Și să vă dau cel mai simplu exemplu: să spunem că ar funcționa impecabil screening-ul și am identifica o serie de leziuni.
Dacă noi nu avem centrele pregătite să le preia, să le stratifice, să ne dea un diagnostic foarte bun anatomopatologic și apoi să avem și o chirurgie pe măsură și un tratament sistemic adecvat, atunci iarăși n-am făcut nimic.
Deci, vedeți, e un reglaj foarte fin între toate aceste componente.
Aș mai insista cu traseul pacientei, dar și al pacientului, pentru că avem cancer de sân și la bărbați și în ultimele luni vă mărturisesc că am văzut chiar destul de multe cazuri avansate.
Să presupunem într-o frumoasă utopie că totul ar funcționa perfect până aici.
Dacă intervalul de la suspiciune până la un diagnostic se întinde pe luni de zile și apoi din nou luni de zile de la acel diagnostic până la a ne hotărî să facem ceva, aceasta este o problemă enormă care are impact direct asupra stadiului bolii și implicit a mortalității.
Cum ar trebui redesenat parcursul pacientelor cu cancer de sân în cadrul sistemului medical, astfel încât acesta să fie predictibil, iar timpii de așteptare să fie reduși?Dincolo de elementele de informare, cred că medicul de familie sau cei care văd prima dată un astfel de caz, ar trebui să fie ajutați să deschidă calea pacientelor.
Acuma, că această cale se numește un traseu foarte clar sau că se numește navigator de pacienți – asta este o meserie în sine și poate să ajute extrem de mult în condițiile date – e evident că modelul pe care îl utilizează toate țările din Occident simplifică aceste lucruri și grăbesc diagnosticul.
Nu în ultimul rând, să ținem cont de impactul psihologic.
Nu cred că cineva dintre noi s-ar simți relaxat să li se spună “ok, am luat o biopsie și acuma o să vă sunăm noi cândva”.
E foarte important să spunem dacă e albă sau neagră repede, pentru a evita stresul suplimentar și apoi să avem un rezultat corect în centre dedicate, standardizat, fiindcă altfel va fi și o pierdere de resurse enormă, dar mai ales din nou, o pierdere de timp.
Mai apoi, să știm foarte clar cum ne planificăm ca pacienta să poată să fie discutată într-un comitet multidisciplinar și apoi să ajungă la cei care pot să inițieze tratamentul, oricare ar fi ei.
Deci navigatorul de pacienți este persoana care poate să ajute în acest timp.
Aș spune încă ceva: educația medicului de familie, acest culoar care se deschide în situația unei suspiciuni ar trebui să fie dincolo de orice discuție.
Nu ar trebui ca persoanele aflate într-o astfel de situație să aștepte pe coridoare săptămâni sau luni să li se întâmple niște planificări.
Pentru toate aceste lucruri e nevoie de resursă umană calificată și de infrastructura potrivită, dincolo de întreaga organizare.
Din punctul dvs.
de vedere, care sunt cele mai frecvente bariere de care se lovesc pacientele cu cancer de sân pe traseul de la primele semne de boală la diagnostic și apoi la tratament? Însăși tărăgănarea și lipsa unor protocoale foarte clar definite.
Dacă în trei locuri o să găsim trei atitudini diferite, cu siguranță ceva nu funcționează în regulă.
În primul rând, absența medicului de familie în sine reprezintă o primă problemă.
Pe urmă, modul în care medicii de familie găsesc această cale deschisă către centrele care știu să facă corect aceste lucruri.
Aici mă refer la centre publice și private care să fie corect evaluate și care să-și asume aceste lucruri, la modul cel mai cel mai serios cu putință.
Fiindcă până la urmă, atunci când te plângi tot timpul că ai o resursă limitată, nu cred că ar trebui să mai intre în discuție vreun orgoliu sau o antiteză indusă repetat de ani de zile între mediul public și cel privat.
Nu, eu cred că pacientele trebuie să-și găsească personalul calificat în contextul potrivit.
Deci, degeaba un spital este public, dacă nu s-a preocupat să facă așa ceva, degeaba un centru privat ar avea dotare, dacă nu are oamenii pregătiți specific.
Deci lucrurile astea nu funcționează unul fără celălalt.
Și atunci cred că interesul esențial este cel al pacientei.
Și este singurul lucru pe care ar trebui să-l urmăm de fapt.
Care este rata de supraviețuire în cazul cancerului de sân și de ce depinde aceasta?Atâta vreme cât nu avem un registru național de cancer, nu vom putea discuta pe cifre exacte.
Pot să vă spun că am măsurat date din registrul regional de la Cluj și în studii internaționale, studiile CONCORD-1, CONCORD-2.
În mod evident, lucrurile au stat mai prost decât în țările din vestul Europei și din SUA, dar, să spunem, mult mai bine decât datele de la nivel național.
Deci, vorbim de un centru terțiar care s-a străduit și care acum trece chiar într-o etapă superioară, prin acreditarea Centrului de Tumori Mamare la Societatea Germană de Cancer.
Deci acesta este un model, dar e o floare cu care, evident, nu se face primăvară.
Dar dincolo de asta, în mod evident, n-ai cum să obții supraviețuiri bune cu stadii avansate.
Deci, raportat la stadii, atunci când ai un procent foarte mare de stadii avansate, sigur că supraviețuirea globală nu are cum să fie la fel de bună.
Scăderea stadiilor, printr-o depistare precoce, trebuie coroborată cu un tratament multidisciplinar corect, care să cuprindă și toate opțiunile terapeutice.
Practic, Planul național de cancer aduce o serie de noutăți în această zonă și multe dintre aceste probleme și-ar găsi rezolvarea prin implementarea corectă, unitară și în totalitate a Planului național de cancer.
Nu suntem noi cei care am inventat Planul național de cancer sau modelul acesta.
Modelul acesta există de peste un deceniu și primul model a fost produs de European Cancer League, o federație a pacienților, care împreună cu societățile profesionale, cu toți actorii, cu industria, au dat naștere la un model pe care l-au preluat ulterior întreaga Europă, Statele Unite, Japonia, Coreea de Sud.
În plus, Comisia Europeană vine și cu Europe`s Beating Cancer Plan, care până la urmă, nu face altceva decât să îmbunătățească acest model mai vechi, pe seama descoperirilor științei.
Bun, noi avem de recuperat un decalaj enorm față de țările din vest, dar cum s-o faci altfel decât aplicând aceleași reguli? Dacă repetăm aceleași greșeli, n-avem cum să obținem rezultate mai bune.
Și atunci singura soluție este de a implementa ceea ce fac și ei.
Dar, așa cum am mai precizat, fără a acorda fin toți pilonii din Plan, nu am obținut absolut nimic.
Deci e necesar ca Planul să fie implementat în ansamblul său.
E foarte frumos să faci profilaxie, dar suntem responsabili în egală măsură față de cei care sunt pacienți bolnavi astăzi și ei chiar nu au timp și nici n-au cum să aibă răbdare să se implementeze un plan într-un viitor nedefinit.
Dar cum vedeți în viitorul apropiat operaționalizarea celor trei piloni din Planul național: prevenția, capacitatea de diagnostic și capacitatea de tratament?Și aș zice și paliația, fiindcă sunt atât de multe cazuri avansate.
Eu cred că timpul nu prea mai are răbdare.
Pe de-o parte, pentru că s-a deschis și un orizont de așteptare foarte mare și cred că dacă îi dezamăgim pe oameni facem mai mult rău, dar, pe de altă parte, trebuie să ținem cont de realitățile demografice și anume de faptul că un număr foarte mare de cetățeni ai României vor ajunge la vârsta de risc, sunt generațiile decrețeilor.
Dacă nu vom fi pregătiți pentru acest moment, sigur că va fi mai rău decât acum, capacitățile vor fi depășite, cei care se străduiesc cât de cât vor ajunge în burnout și listele de așteptare vor fi și mai mari.
În cazul cancerului la sân, educația, informarea și prevenția pot reprezenta diferența dintre viață și moarte, la propriu.
Care este sfatul dvs.
pentru femeile cu cancer de sân? Dar pentru restul femeilor sănătoase?Pentru femeile sănătoase, ar fi două sfaturi: cel de a urma mamografiile periodice, după vârsta de 40 de ani, în același timp, celor foarte tinere, de a se informa dacă în familie au avut cazuri de cancer frecvente și atunci să apeleze la un specialist în genetică medicală, care, la rândul lui să le ușureze drumul spre a afla dacă trebuie să facă ceva sau pot să rămână la această urmărire de după 40 de ani.
Iar pentru cele care au suspiciune, să găsească centrele specializate cu oameni dedicați în care să funcționeze comitete multidisciplinare reale, să se informeze, să utilizeze navigator medical, să găsească soluțiile acceptate și optime pentru a urma o cale corectă de tratament, deoarece acest cancer poate să fie vindecat.
În mediul rural și mai ales în comunitățile defavorizate există un acces foarte limitat al femeilor atât la informație, iar de multe ori chiar și la serviciile de asistență medicală primară.
Vedeți vreo resursă umană în sănătate care ar putea îndeplini acest rol al identificării pacientei si îndrumării acesteia către sistemul de sănătate? Planul European de Combatere a Cancerului se adresează tocmai acestor diferențe mari între țări, dar și între regiuni, respectiv diferențe între zone ale aceleiași țări, între rural și urban, de exemplu.
Și aici avem câteva studii pe care le putem considera pilot, proiecte de cercetare pe fonduri norvegiene sau europene, care se referă la pacientele din comunitățile rome, față de care cred că avem o mare responsabilitate istorică, precum și din zone defavorizate, zone montane cu acces limitat, Delta Dunării și alte astfel de zone și de comunități.
Și tocmai asta cred că e următoarea sarcină, de a așeza Planul și apoi de a găsi de îndată soluțiile tocmai pentru aceste situații, pe seama experiențelor care există și care sunt documentate.
Există și publicații în acest sens.
Și da, cred că trebuie să mergem spre aceste comunități cu o informare specifică, țintită, adaptată și mediului socio-cultural din care fac parte, cu modalități specifice, cu caravane, de exemplu.
Dar asta nu-i de ajuns, fiindcă degeaba vom identifica, dacă mai departe nu vom urmări acele paciente, nu vom finaliza diagnosticul și apoi, la nevoie, și tratamentul.
Deci degeaba vom investi exclusiv într-o mamografie, într-o comunitate, dacă acea pacientă, nefiind asigurată, va fi pierdută pe drum sau nu va fi urmărită și diagnosticată corect și complet.
Cancerul nu este singura boală de pe Pământ, dar este o boală care implică suferință foarte multă.
În același timp, nu trebuie să fim fataliști.
Ea poate să fie vindecată atunci când este identificată în stadii incipiente sau transformată într-o boală cronică.
Chiar și cancerul de sân este în această situație, prin terapiile sistemice mai nou apărute, care asigură o supraviețuire de lung parcurs.
Care sunt oportunitățile de screening existente la acest moment si cum vedeți funcționarea programelor de screening în viitor? Ce s-ar putea face mai bine pentru ca acestea să-și dovedească eficacitatea?Până în acest moment cred că putem vorbi mai degrabă de un screening oportunist decât de unul populațional.
La nivel populațional au existat câteva proiecte pe fonduri europene care și-au dovedit utilitatea și care s-au încheiat în decembrie și vom vedea rezultatele finale.
Sunt foarte, foarte curios cum arată și cunosc unele dintre ele, dar nu cred că e bine să vorbim pe date parțiale aici.
Extrapolarea acestor experiențe cred că poate să genereze un program național de screening pentru cancerul de sân.
Aceștia sunt oamenii cu expertiza cea mai bună și cred că ei trebuie utilizați, cei care au și dovedit că reușesc să o facă.
Și cred că trebuie să învățăm din ceea ce nu arată atât de bine, fiindcă nu totul arată impecabil în aceste proiecte și aș aminti un singur lucru: resursa umană și formarea resursei umane, fiindcă degeaba facem screening dacă vom avea un număr foarte mare de fals pozitiv sau fals negativ.
Asta ar fi o chestiune la fel de rea ca și absența a screening-ului.
****** “Sfârșitul nu-i aici” este un demers colaborativ inițiat de Novartis, cu sprijinul Point PA&PR, care își propune să identifice problemele cu care se confruntă pacientele cu cancer de sân și să propună metode de optimizare a parcursului acestora în cadrul sistemului de îngrijiri medicale.
Articol susținut de Novartis România
