Andreea Tobias Bashar al Assad nu era menit să fie preşedinte, dar o întorsătură a sorţii l-a forţat pe fostul oftalmolog – şi pe soţia sa crescută la Londra – să se întoarcă în Siria pentru a continua o dinastie de familie.
Sursa foto: X Căderea lui Bashar al Assad marchează sfârşitul a mai mult de o jumătate de secol de guvernare familială, în timp ce forţele rebele au întors soarta unui război civil pe care el l-a îmbrăţişat.
Preşedintele autoritar a condus Siria timp de 24 de ani, cu cinci ani mai puţin decât perioada în care tatăl său a fost la putere, dar planul nu a fost niciodată ca el să preia conducerea dinastiei, notează Sky News.
Vezi mai multe articole din categoria externe Înainte ca drumul său politic să înceapă să prindă contur, Assad era stabilit în Marea Britanie, unde avea un cabinet de oftalmologie.
Singura sa funcţie oficială în ţara sa natală a fost cea de şef al Societăţii Siriene de Calculatoare.
În capitala britanică şi-a cunoscut viitoarea soţie, Asma Akhras, fost bancher de investiţii la JPMorgan, care a crescut în Acton, vestul Londrei.
Ea a renunţat la carieră pentru Assad după o călătorie împreună în Libia, ca oaspete al liderului de atunci Muammar Gaddafi.
În 1994, fratele mai mare al lui Assad – şi moştenitorul preşedinţiei – Bassel a fost ucis într-un accident de maşină în Damasc.
Lui Assad i s-a ordonat imediat să se întoarcă acasă, unde a urmat un curs de pregătire militară şi a fost avansat la gradul de colonel, pentru a-şi stabili acreditările pentru putere.
Dar nu a existat nicio îndoială că va prelua conducerea.
Când tatăl său, Hafez al Assad, a murit în 2000, parlamentul a redus rapid vârsta prezidenţială de la 40 la 34 de ani.
În plus, ascensiunea sa a fost confirmată în urma unui referendum naţional care l-a desemnat drept singurul candidat.
Assad şi-a început preşedinţia cu promisiuni de combatere a corupţiei şi de deschidere a mass-media.
El a moştenit o ţară dărăpănată şi nu a beneficiat de sprijinul loialilor tatălui său.
Considerat un fel de „tocilar”, Assad a încercat în permanenţă să îşi demonstreze calităţile, în ciuda comportamentului său blând, nu în ultimul rând în faţa temutei sale mame, pe care şi soţia preşedintelui se străduia să o impresioneze.
El a eliberat rapid prizonierii politici şi a permis un discurs mai deschis.
În cadrul „Primăverii Damascului” – izvorâtă pentru scurt timp după moartea tatălui său – au apărut saloane pentru intelectuali în care se discuta despre artă, cultură şi politică.
Dar acestea au fost stinse după ce 1.
000 de intelectuali au semnat în 2001 o petiţie publică prin care cereau democraţie pluripartidistă şi libertăţi mai mari.
El a ridicat încet restricţiile economice, a permis intrarea băncilor străine, a făcut loc importurilor şi a împuternicit sectorul privat.
Oraşele siriene au început să aibă centre comerciale, restaurante noi şi bunuri de consum, în timp ce turismul a crescut.
Pe plan extern, însă, Siria a rămas fidelă liniei stabilite de tatăl său, bazată pe o alianţă cu Iranul şi pe o politică de insistenţă asupra restituirii integrale a Înălţimilor Golan anexate Israelului.
În 2004, Consiliul de Securitate al ONU a ordonat Siriei să pună capăt ocupaţiei sale îndelungate asupra Libanului vecin, lăsându-l pe Assad în faţa unei alegeri: să se conformeze şi să distrugă o parte din moştenirea tatălui său sau să o ignore.
El a ales prima variantă, ceea ce i-a înfuriat familia.
Treptat, Assad a început să creadă că Occidentul este slab şi a crezut că, cu cât va demonstra mai multă putere, cu atât va obţine mai multe.
În 2005, fostul prim-ministru libanez Rafik Hariri a fost asasinat, ucis de o bombă în timp ce conducea în Beirut.
Guvernul sirian a fost învinovăţit.
Siria a fost forţată să îşi retragă trupele din Liban, iar în locul lor a venit la putere un guvern proamerican.
La câţiva ani după ce a încălcat moştenirea tatălui său, Assad a recurs la tacticile sale brutale atunci când au izbucnit proteste împotriva puterii sale în martie 2011, în timpul Primăverii arabe.
Până în acel moment, el a negat că valul de revoltă arabă se va extinde în Siria şi chiar a trimis pe e-mail o glumă care ironiza refuzul liderului egiptean de a demisiona la două zile după căderea acestuia.
Dar realitatea nu a întârziat să apară, după ce protestatarii din oraşul sudic Daraa au fost împuşcaţi mortal de forţele guvernamentale, declanşând tulburări la nivel naţional.
Urma să izbucnească un război civil în toată regula, care avea să devină cea mai mare criză a refugiaţilor din lume, potrivit ONU.
Mai mult de 14 milioane de sirieni au fost nevoiţi să îşi părăsească casele în căutarea siguranţei, raportează organismul.
De atunci, conducerea lui Assad a fost marcată de acuzaţii generalizate de atrocităţi, inclusiv utilizarea de arme chimice precum sarin, clor şi gaz muştar.
În 2013, un atac cu gaz în Ghouta de Est de lângă Damasc, controlată de rebeli, a ucis zeci de civili.
De asemenea, au fost raportate numeroase violuri, decapitări şi torturi.
Assad a fost susţinut în mare parte datorită Rusiei – care a intervenit pentru a efectua atacuri aeriene decisive în 2015 – şi Iranului, care au sprijinit Siria militar.
În 2020, Moscova a sprijinit o ofensivă a guvernului, care s-a încheiat cu o încetare a focului cu Turcia şi a îngheţat majoritatea liniilor de front.
Assad a deţinut majoritatea teritoriului şi toate oraşele principale, părând profund înrădăcinat, în timp ce rebelii au deţinut nord-vestul şi o forţă susţinută de Turcia a rămas la o fâşie de frontieră.
Forţele conduse de kurzi, între timp, au controlat nord-estul.
După ce, în 2020, forţele guvernamentale au bombardat regiunea Idlib din nord-vest, controlată de rebeli – ucigând civili în acest proces – Assad părea să îşi consolideze puterea cu mână de fier.
Puţini au văzut un sfârşit al preşedinţiei sale în viitorul apropiat, dar aşa cum soarta lui Assad depindea de Moscova şi Teheran, la fel şi soarta sa era legată de priorităţile geopolitice ale acestora.
Având în vedere că invazia Rusiei în Ucraina a durat aproape trei ani, iar Iranul a fost zguduit de atacurile israeliene asupra Hezbollah-ului său din Liban, apărarea guvernului sirian a fost expusă.
Forţele rebele au lansat un atac asupra oraşului Alep din nord, pe care guvernul îl deţinea din 2016, şi în câteva zile au luat cu asalt întreaga ţară.
Assad a promis iniţial că va riposta, armata afirmând că pregăteşte o contraofensivă.
Dar insurgenţii au continuat să se îndrepte spre Damasc, unde Assad a insistat să rămână încă de sâmbătă seara.
Acesta nu a mai fost văzut în capitală de când rebelii au revendicat controlul deplin, iar Rusia a declarat că a părăsit ţara, adăugând că a dat „instrucţiuni pentru transferul paşnic al puterii”.
În timp ce sirienii au ieşit în stradă pentru a striga pentru libertate şi au sărbătorit căderea lui Assad, ce urmează pentru ţară – şi cine o va guverna – rămâne învăluit în incertitudine.
