Cât de profundă e criza instituțiilor și dacă mai există remediu pentru o țară blocată în stand-by
După trei decenii și jumătate de la căderea regimului, România se confruntă cu o realitate pe care o tot putem observa, dar rareori o numim cu claritate: sistemul justiției – cel care ar trebui să apere legea și să pedepsească corupția – a fost capturat și măcelărit de acei pe care ar trebui să-i monitorizeze și să-i sanctioneze.
Această constatare nu e speculație. Investigațiile Recorder, articolele care documentează politizarea justiției, captura instituțiilor – sunt dovezi palpabile ale unei dileme care a devenit defining pentru România: cum să ieși din labirint când gardianul labirintului e complice cu minotaurul?
Imagini din ruinele unui stat
Trenurile care merg cu 30 de kilometri pe oră pe rute care în Europa apuseană iau 120. Fabricile dispărute – ARO, Oltcit – și doar Dacia rămasă din industria automobilă. Clădiri în paragină care îi sfidează pe constructori. Infrastructură care nu-și asuma responsabilitatea. Toate acestea nu sunt accidente. Sunt simptomele unui organism care nu mai funcționează, al unui stat care stă în stand-by de trei decenii, așteptând ca „tatucul” sau cineva „mai sus” să decidă către unde.
35 de ani. O generație întreagă care a trăit nu progresul, ci statuul quo întrerupt de perioade de degradare.
Când pesimismul devine diagnoza
Este tentant să cazi în concluzia unui comentator deznădăjduit: „România nu mai poate fi salvată cu binișorul. Țara asta dragă este așa de coruptă și plină de venin politic încât niciun antidot nu are efect.”
E o diagnostic care rezonează. E și corect pe multe nivele. Dar e și periculos.
Pesimismul sistemic e confortabil – te eliberează de responsabilitate. Dacă statul e irecuperabil, atunci nu e vina ta că nu-l repari. Dacă corupția e în fiecare celulă a sistemului, atunci capitularea devine rațională, chiar virtuoasă.
Dar iată problema: pesimismul care se declară adevăr devine profețire care se autoimple.
Patternul care se repetă
Spui că nu se poate. Deci nu mai încerci. Deci alții nici nu vor încerca. Deci sistemul se întărește. Deci ai avut dreptate – nu se poate.
Aceasta e dinamica în care stă captivă România de 35 de ani. Nu pentru că ar fi irecuperabilă (nicio țară nu e), ci pentru că cei care văd problema s-au convins că actiunea e inutilă.
Ce arată dovezile
Recorder arată corupția. Giustiție și Adevăr arată politizarea. Economistii arată degradarea infrastructurii și pierderile de competitivitate. Reportajele arată România rămasă la -200 de ani în urmă în anumite zone.
Dar aceste dovezi nu sunt doar diagnostice. Sunt și disponibilitate. Dovezi că există oameni care încă mai vreau să spună adevărul, care încă mai vreau să documenteze, care refuză să accepte versiunea oficială.
Asta nu e puțin. E punctul de plecare.
Întrebarea care trebuie pusă
Nu e „Poate România să fie salvată?” – asta e o întrebare care-și presupune răspunsul și te pune în poziția unui observator pasiv care asteaptă ca altul să o salveze.
Întrebarea reală e: Cine vrea cu adevărat să salveze România și ce preț e dispus să plătească?
Pentru că salvarea nu vine cu binișorul. Nici nu vine de la „tatuc” sau de la „cineva mai sus”. Vine de la o masă critică de oameni care zic „noi nu mai participăm la sistemul ăsta.”
Refuză să mai mituiască. Refuză să accepte compromisul permanent. Pun presiune reală pe instituții. Votează diferit. Fug strategic din sistem către alternative – remote work, freelancing, plecări temporare care-i obligă pe rămași să se gândească de ce pleacă.
Între diagnostic și acțiune
Articolele Recorder fac bine. Diagnosticul corect e necesar. Dar diagnosticul singur nu vindecă. E doar condiția necesară, nu și suficientă.
România nu e într-o cază terminală. E într-un stand-by din care poate ieși, dar nu cu speranța că „binișorul” o va face. Nici cu speranța că „justiția se va autoreforma.” Nici cu speranța că „următorii guvernanți vor fi diferiți.”
Va ieși când oamenii care au luciditate – care văd că justiția e coruptă, că infrastructura e degradată, că statul nu funcționează – vor trece de la observație la dezangajare sistematică.
Asta nu e revoluție. E doar refuz de a mai juca jocul pe regulile lui.
Până atunci, pesimismul va continua să fie singura poziție rațională. Și țara va rămâne în stand-by.
