„Elucubrații, Domnule Doru (.
.
.
.
), poporul are bun simț” Bietul Ioanide, 1953, George Călinescu (un nume care a ajuns să ne încurce).
Pune mâna pe carte și citește din ea, în format fizic sau electronic, între două Tik-Tok-uri, două manifestații, două postări despre vacanța la soare care te așteaptă, două discuții cu familia, prietenii sau cunoștințele în nota din ultima săptămână: „Ok, so what we goona do? I don’t know.
What do you want to do?” și două sudălmi după ce te uiți la televizor.
George Călinescu scrie greu, noir, apăsător, simți descărcarea electrică din sinapsă când îl citești.
Criticii susțin ca ar scrie balzacian.
Nu sunt critic literar să mă pricep să compar stiluri, însă este convingerea personală că scrie la fel de greu precum Franz Kafka, narațiunea ambilor te trage la fund; însă, daca la Franz Kafka ai senzația când citești că ești în coma vigilă, la George Călinescu ești treaz tot timpul.
Romanele lui George Călinescu sunt extrem de greu de citit, mai ales astăzi, în 2024, când toată lumea este sclava logicii binare, totul este în alb și negru.
Încearcă sa citești Bietul Ioanide, n-ai nimic de pierdut, în afară de prostie, vorba unui slogan publicitar „Citește o carte, te face ne-prost”.
Un prim spoiler, după ce termini de citit iți vine să vrei să ai puterea să te întorci în timp și să-l schimbi.
.
.
Daca totuși nu ai timp de citit, uite un al doilea spoiler din Bietul Ioanide, ca să știi ce mai gândeau unii români prin 1937: „Suntem în căutarea unui spirit care să ne domine de la o altitudine superioară”.
Iar ceilalți români erau în admirația lor.
Opinie de Dragoș Damian, CEO Terapia Cluj
