Andreea Soare În contextul schimbării conducerii de la Casa Albă, a unei alianţe din ce în ce mai puternice dintre Rusia şi China şi a unor rapoarte potrivit cărora Rusia ar putea ieşi din războiul din Ucraina chiar mai puternică decât a intrat – declaraţia aparţinând generalului Christopher Cavoli, comandant suprem al NATO – apare tot mai des discuţia legată de independenţa militară a statelor europene faţă de SUA.
Financial Times a făcut o analiză cuprinzătoare a aspectelor asupra cărora ar trebui să se concentreze statele europene într-un astfel de scenariu.
Problema posibilei pierderi a susţinerii SUA după venirea la Casa Albă a lui Donald Trump a fost amintită şi de ministrul german al apărării, Boris Pistorius, în octombrie, când sublinia că „Europa trebuie să facă mai mult”, la fel cum şi preşedintele francez cerea statelor europene, recent, „să poată să se apere singure”, pentru că altfel Europa va deveni un continent „ierbivor” slab înconjurat de „carnivori”.
La nivelul planificării, pe hârtie, pare că Europa nu a fost niciodată mai bine pregătită decât acum.
În ultimii ani, au fost dislocate mai multe forţe pe flancul estic al NATO şi s-a propus abordarea unui „nou model de forţă” al NATO – care cere dislocarea a 100.
000 de militari în mai puţin de 10 zile – dar se ridică întrebarea dacă statele europene aliate pot face toate aceste lucruri fără capabilităţile militare ale SUA, mai ales că două dintre cele mai puternice state aliate, Marea Britanie şi Franţa, nu stau foarte bine la capitolul stocurilor militare.
Vezi mai multe articole din categoria externe Mai mult decât atât, unele dintre echipamentele americane sunt de neînlocuit, cum este flota de avioane C17 de transport sau cum sunt avioanele F-35 produse de LM, deci, în general, tehnologia americană.
De asemenea, industria europeană de apărare pare să fie acum fragmentată şi slab coordonată.
De exemplu, potrivit unui expert consultat de FT, din 11 categorii de bază în ceea ce priveşte sistemele majore de armament, precum avioanele de vânătoare, tancurile şi distrugătoarele, SUA au 32 de tipuri de sisteme, iar Europa 172.
Această varietate europeană ridică multe probleme.
Ucraina, de exemplu, a primit peste 10 tipuri diferite de lovituri de artilerie de 155 de mm, fiind nevoită să modifice armele de pe care erau lansate acestea pentru a se potrivi fiecărei versiuni.
Defragmentarea industriei europene de apărare cere, însă, voinţă politică, mai ales acum, când acest domeniu este în plină expansiune.
O altă problemă în cazul retragerii susţinerii SUA pentru Europa ar fi lipsa unui lider, care să ofere planificarea operaţională pe care SUA o acordă acum statelor aliate.
Europa este plină de lideri ambiţioşi, cred specialiştii, care nu şi-ar imagina un Emmanuel Macron care să asculte de Donald Tusk, de exemplu, sau viceversa.
De asemenea problematică este alocarea unui buget pentru apărare necesar contracarării Rusiei, întrucât chiar şeful NATO, Mark Rutte, spunea că 2% din PIB pentru apărare nu este suficient, iar multe state, deşi promit că vor aloca mai mult, iau prea puţin măsuri pentru a face acest lucru.
De aceea, Bruxellesul a venit cu ideea folosirii fondului de coeziune pentru întărirea industriei europene de apărare.
Susţinerea Ucrainei, prima linie a apărării europene în faţa Rusiei, este o altă provocare pentru statele europene, dacă SUA se decid să abandoneze Kievul.
Cu toate acestea, nu este o provocare căreia Europa nu i-ar putea face faţă, din punct de vedere financiar.
SUA au ajutat Ucraina cu 66 de miliarde de dolari, de la începutul războiului, iar aliaţii NATO cu 85 de miliarde de dolari.
Înlocuirea susţinerii SUA cu ajutor european ar însemna acordarea unui procentaj de 0,3% din PIB-ul UE, un lucru pe care blocul şi-a poate permite.
Problema este că multe dintre echipamente ar fi cumpărate din SUA.
Şi colectarea de date ar putea fi problematică, în absenţa SUA în Europa, deşi statele baltice, nordice şi UK au demonstrat că se pot ridica la nivelul americanilor, dacă este nevoie.
Ce pare să lipsească, însă, este capacitatea statelor europene de a ajunge la un consens şi de a interpreta acţiunile Rusiei din Ucraina şi pe cele de sabotaj din Europa drept o adevărată ameninţare la adresa arhitecturii de securitate de pe continent.
